GHEORGHE TRUŢĂ
GREA
E VIAŢA DE
PITIC!
-feerie
comică-
Personajele
PITICUL ION
HARAP ALB
ALBA CA ZĂPADA
SPÂNUL
CAPRA
HÂRCA
SCUFIŢA ROŞIE
BUNICUŢA
VALETUL
TREI IEZI CUCUIEŢI, UN BĂIEŢEL, UN POMPIER
ŞI O MOTOCICLETĂ
SCENA
1
Poiană
însorită. Se zăresc pereţii albi ai unei colibe. Într-o albie plină cu clăbuci,
Alba ca Zăpada spală rufele piticilor. Alături, piticul Ion, cocoţat pe un
taburet, întinde hainele pe sârmă. Cinci-şase
rufe... bineînţeles albe ca zăpada, deja flutură în bătaia vântului. Doi pitici
joacă table, trei se întrec la o bâză. Al şaselea e lungit în iarbă, cu burta
la soare.
ALBA CA ZĂPADA (strident): Gion, adu apă!
Piticul Ion
sare de pe taburet şi dispare, în fugă, în direcţia căsuţei dintre mesteceni.
Apare imediat, încovoiat sub povara unui hârdău plin cu apă, cât el de mare. După
care se urcă, din nou, pe taburet şi continuă să întindă rufe.
ALBĂ CA ZĂPADA (la fel de fermă): Gion, adu săpun!
Aceeaşi
goană, pe acelaşi traseu. La întoarcere se opreşte în marginea Scenei şi ridică
exasperat ochii spre Cer. Trece însă, din nou, la întins rufe.
ALBA CA ZĂPADA: Gion, nu mai am
detergent!
Deja
binecunoscuta goană. Piticul gâfâie. Încă o dată, la întoarcere, se opreşte:
din barbă i se scurg stropi de sudoare. Ceilalţi pitici s-au întins, unul lângă
altul, cu burţile în sus şi sforăie.
ALBA CA ZĂPADA: Gion!
Piticul
Ion, care tocmai se urcase pe taburet, sare jos, aruncă rufele pe care le mai
ţinea sub braţ şi se propteşte în mijlocul Scenei.
PITICUL ION (epuizat şi enervat): Gion, adu săpun... Gion, adu apă... Gion, adu
sare, pătrunjel sau morcovi, Gion, întoarce friptura, fă curăţenie, taie lemne
şi aşterne cuverturile! Gion în sus... şi Gion în jos! Şi, la împărţeală, Gion
primeşte felia de plăcintă cea mai subţire! (Hotărât.) Plec încotro oi vedea cu ochii! M-am săturat până peste
cap de povestea asta în care robotesc şi iar robotesc, din zori şi până în seară.
Vorba lu văru’ meu, Statu Palmă Barbă Cot: munca e pentru tractoare şi maşini
agricole! (Melancolic.) E adevărat...
seara, înainte de culcare, eu sunt primul pe care Alba Ca Zăpada îl sărută pe
frunte... dar e cam scump sărutul! Îmi găsesc eu un loc de prinţişor sau măcar
de zmeuleţ, într-una dintre poveşti! (Îşi
mângâie barba.) Frumuşel sunt, deştept... ce să mai vorbim! (Plin de avânt.) La drum!
Dispare.
Joc de sunet şi lumină.
SCENA 2
Harap Alb
îşi ţesală bidiviul. Când apare Piticul, calul nechează.
HARAP ALB (tresărind): Neică, îmi sperii Pegasul!
PITICUL (prietenos, îi întinde mâna): Servus, Harap Alb! Ce faci?
HARAP ALB: Noroc bun! (Îl măsoară.) Eşti cam scurt. Ai intrat
la apă? Parcă te cunosc de undeva... (Efort
intelectual... evident dureros!) A... te ştiu de la picnicul de joi, de la
Alba ca Zăpada! Faină fată! M-am amorezat pe loc şi iremediabil! Jur că aş fi
luat-o, pe loc, de soţie... dacă n-aş fi avut în cârcă oareşce împărăţie... Ştii
cum e cu palatele şi acareturile: dacă le ai,
să-ţi trăiască, dacă nu le ai...
să nu le doreşti. Am intrat şi-n gura babacilor... Ăl bătrân a sărit ca de pe
muşuroi: că... fata e frumoasă, dar cam subţirică la zestre: o poieniţă, o
căsuţă... şi cam atât. Şi mai poartă-n cârcă şapte pitici, şapte guri la
masă... şi ce guri! E ştiut: cu cât eşti mai mic la trup, cu atât ai foalele
mai largi! Plus gura lumii... (Oftează.)
Asta e... Măcar pentru moment a trebuit să-mi ostoiesc iubirea... dar Alba ca
Zăpada mi-a rămas aici! (Inima!)
Babacii mi-au repartizat o fătucă de prinţ, la trei împărăţii mai la vale. Acu’...
tocmai ambalez bidiviul şi fug într-acolo. În cale trec şi pe la unchii mei,
împăraţii Verde, Roşu şi Portocaliu... ba... Galben! Nici nu mai ştiu bine culorile:
în orice caz... culori de semafor... am uitat adresele pe pian! (Calului.) O-ho... stai cu tata! Ia
jăratec: face bine la digestie! (Îl
îndeasă cu cărbuni aprinşi.) Dar pe tine ce vânt te aduce pe aici?
PITICUL: În şomaj de bunăvoie.
N-ai cumva un locşor şi pentru mine?
HARAP ALB (gânditor): Eu ştiu?! (O idee!)
Spânul e-n foaie de boală: a făcut pneumonie...
PITICUL (dezamăgit, ferm): Orice slujbă... în afară de Spân! (Îşi mângâie barba.) Pentru nimic în Lume
nu mi-aş rade fuiorul!
HARAP ALB (îl bate pe umăr): Lasă, neică... vedem noi! Acum... mergi cu mine!
(Îi mai îndeasă calului pe gât un coş cu
jăratec. Animalul cade lat!) Iaca... poznă” (Diagnostic.) Jarul l-a ars la lingurică! (Resemnat.) Nu-i nimic: avem idei, avem soluţii! (Iese, şi după un timp se întoarce cu o
motocicletă cu ataş.) E Yamaha! Mi-a trimis-o în dar, de majorat, unchiul
de la Răsărit... împăratul Portocaliu... ba, Galben! (Chiuie şi se aruncă în şa.) Are şapte iepe-putere! (Spre Pitic.) Pe cai, bătrâne! (Melodie rock.) Ce
legănare, ce desfătare
Apăs pedala, sare zăbala...
Yamaha!
Pornesc ca vântul, mâncând
pământul
Cu ambreaj, am alt curaj
Yamaha!
(Chiot.) Ca vântul şi ca gândul să ne duci, Yamaha! (Piticul a sărit în ataş.)
SCENA 3
Motocicleta,
cu Harap Alb în şa şi Piticul în ataş, se opreşte în faţa unei firme pe care
scrie ”Spânul SRL”. Claxon.
HARAP ALB: Domnu’ Spânu! (Răspuns: ecoul.) Nenea Spânule! (Acelaşi ecou. Într-un târziu apare o arătare
oblojită din cap până în picioare.)
SPĂNUL: Nu mai ţipaţi... mă doare
tigva!
HARAP ALB: E semnul sigur că ai
dovlecel! Hai, sari în ataş... că ne prinde ploaia!
SPÂNUL: Nu pot, Harap Alb... abia
mă ţin pe picioare! M-a prins o blestemată de gripă... Strănută de trei ori la rând.
HARAP ALB: Să creşti mare... dar
mai bine să-ţi crească părul! Las-o-ncolo de boală: ne aşteaptă atâtea secvenţe
frumoase! Prima e cea în care tu cobori în fântână, pe frânghie...
SPÂNUL (strănută fără încetare): Nu pot, păcatele mele! Cum dau de
umezeală, cum nu mă mai opresc din strănutat! (Bineînţeles... strănută!)
HARAP ALB: Ia antigripale!
SPÂNUL: Fac injecţii din cinci în
cinci minute... mi-e fundul strecurătoare! Şi hapuri, şi frecţii, ceaiuri cât
cuprinde... şi vaccin dintr-ăla cu treij de mii flaconu’! Tot degeaba... (Strănută!) Mă duc să m-arunc sub
cuptior! (Fuge în casă.)
HARAP ALB: Iaca poznă! Păcat de
poveste... Dar... avem idei...
PITICUL: ... avem soluţii!
HARAP ALB (chiot): Nu mor câinii când vor caii... sau invers! (Ambreaj.)
AMÂNDOI (cântă): Ce legănare, ce desfătare
Apăs
pedala, sare zăbala
Yamaha!
Peisaj cu
câmpii verzi, cu dealuri şi munţi înzăpeziţi. Trec pe lângă un indicator pe
care scrie: „Împăratul Verde, prima la stânga”. Se opresc în faţa unei firme. Se
poate citi: „ Împăratul Verde: sediul central”. Claxon.
HARAP ALB: Unchiule Verde! (Iese un valet în livrea.)
VALETUL: Împăratul este...
HARAP ALB: Spune-i că a sosit
nepotul lui preferat, viteazul Harap Alb!
VALETUL: Împăratul este... lipsă!
HARAP ALB: Da’ tare mai eşti de
cap, nenicule! Şi unde e Împăratul?
VALETUL: E dus!
HARAP ALB (exasperat): Unde, neghiobule?!
VALETUL (calm englezesco-dunărean): Înălţimea sa e dusă peste trei mări şi
două ţări la cules de borangic!
HARAP ALB: Iaca poznă! Încalec
pe-o şa şi transmit un e-mail: „Dragă unchiule, trimite bani de benzină la
Post-Restant!” (Accelerează.)
AMÎNDOI (cântă): Pornesc ca vântul, mâncând pământul
Cu ambreaj,
am alt curaj
Yamaha!
Apare firma
„Împăratul Roz şi Fiicele”. Claxon.
HARAP ALB: Unchiule Roz!
Apare
acelaşi valet.
HARAP ALB (evident mirat): Tot tu?!
VALETUL: Lipsă de personal:
Criza!
HARAP ALB: Unde e unchiul?
VALETUL (dicţie impecabilă): După cuptior: are gripă.
HARAP ALB: Bat-o boala... de
gripă: îmi strică toată povestea! Şi... verişoarele?
VALETUL: Zac şi ele.
VOCEA ÎMPĂRATULUI (din Castel): Bă nepoate... ce mai face
tac-tu?
HARAP ALB: Bine! (Accelerează. Melodia rock...)
SCENA 4
Harap Alb
şi Piticul, în marginea unui izlaz.
HARAP ALB (spre Sală): Iacă-ne teferi... deşi tare mă mir! (Arată spre motocicleta zvârlită în iarbă.)
Cu rabla asta am făcut trei pene la oră! În total... două’ş’patru. Vorba aia:
Să te ferească Dumnezeu de omul spân şi de cauciucuri slabe! (Oftează.) Abia am ajuns până aici! (Cu mâna, roată.) Dincolo de ierburile
aistea e Grădina Ursului, unde se ascund celebrele sălăţici. Normal era să-l fi
trimis pe Spân să le culeagă sau, dacă ţin bine minte povestea, pe fetele
unchiului Împărat. Dar... cu toţii se umflă cu piramidoane! Poate salvăm ceva
din Poveste... care oricum e cam jumulită! Cel puţin aici e frumos peisajul: e
linişte, cântă prigoriile... ca-n sânii Naturii! Stăm aici, regulamentar, de
trei zile şi trei nopţi, la pândă...
PITICUL (cască): Vere, ne mai dăm la salăţi ori ba?!
HARAP ALB: Un bob zăbavă,
prietene
PITICUL: Păi... de trei zile şi
trei nopţi tot mestecăm la boabe... şi ruginim în câmp! Mi s-a rărit şi bărbiţa
de atâta aşteptare! Măcar ursul e natural... sau e de pluş?!
HARAP ALB: Natural!
PITICUL: Fioros?
HARAP ALB: Potrivit. Tat-su a
fost un urs pe cinste... Mi-aduc aminte ce chefuri am tras cu dânsu’ printre
lăptuci! Le-am pus şi pe Twiter! Şi fi-su e bunicel, da-i cam moale. Rar, fiii
se ridică la înălţimea taţilor... cu excepţia mea, fireşte!
PITICUL (hotărât): Vere, eu nu mai aştept!
HARAP ALB (cască): Stai pe curu-ţi, prietene!
PITICUL (se ridică): Sar la salăţi... înainte să-mi ruginească bujiile!
Dispare
dincolo de zidul de buruieni. O grădină
obişnuită, cu morcovi, usturoi şi pătrunjel. Şi binecunoscuta salată. Piticul
smulge, la întâmplare, câteva legume, se opreşte şi cercetează împrejurimile.
PITICUL: Hei, ursule! (Ecoul îi întoarce vorbele.) Ieşi din
bârlog, lighioană! Uite, îţi culeg lăptucile! (Doar ecoul...) Ieşi să te lupţi cu mine, cum spune povestea! Sunt
aici... sunt fierbinte! (Niciun semn.
Enervat.) O să-ţi smulg toate
salăţile şi o să la arunc la iepuri! (Smulge
smocuri de verdeaţă pe care, ostentativ, le împrăştie împrejur. Niciun
rezultat. Se opreşte. Dintre ierburi apare Hârca, o bătrână străvezie, blajină.
HÂRCA: Bună ziua, flăcăule.
PITICUL (întorcându-se): Nu prea semeni a urs.
HĂRCA: Eu sunt Muma Pădurii.
PITICUL (o cercetează în continuare): Sanchi: eşti banală ca o babă!
HÂRCA (mieros): Ce să faci, maică: bătrâneţile. Şi pensia mică, de ceapeu.
PITICUL: Unde e ursul care
păzeşte salăţile?
HÂRCA: Ce să păzească: e vai de
coada lui! S-a luat după hoaţa de vulpe, a stat o noapte întreagă cu coada în
gârlă şi l-a tras frigul la şale. În plus... a rămas cu coada cioantă, de-l râd
bursucii! (Oftează.) De trei zile stă
sub plapumă şi boleşte. Gripa asta l-a pus pe butuci. Toată noaptea i-am pus
comprese cu oţet. Striga prin somn că Talpa Iadului i-ar pune coarne.
PITICUL: Şi Grădina... cine-o
păzeşte?
HÂRCA: Mai strig eu la ţâncii
care sar gardul şi-şi umplu buzunarele cu castraveţi. Da’ tu, maică, ia cât
pofteşti, că eşti de-al nostru, din Poveste . (Tot mai amabilă.) Ia verdeaţă, pătlăgele... ia-ţi spanac. (Culege ea însăşi legume şi i le pune în
braţe.) Ia, nu te sfii!
Piticul,
dezamăgit, aruncă legumele în iarbă şi se aşază pe o buturugă.
PITICUL (filozof): Unde sunt urşii de altădată!
HÂRCA (urechea!): O să plouă, maică... şi creşte ţelina!
PITICUL: Nici viitorul nu mai e
cum era!
Hârca adună
alte legume pe care le prăvăleşte peste Pitic. El le aruncă, plin de dispreţ,
într-o parte.
PITICUL: Lasă-mă, babo, cu
verdeaţa ta! (Tăcere înaltă!) Ştii
ceva? Mă plictisesc. Am plecat din poiana Albei ca Zăpada cu atâtea speranţe...
Visam să mă lupt cu zmei şi hârci, tânjeam după acţiune şi suspans. Şi când
colo... împăraţii au gripă, zmeii sunt în concediu, urşii fac nani iar hârcile
culeg pătrunjel! (O idee.) Babo, poţi
să faci ceva pentru mine?
HÂRCA: Orice, flăcăule!
PITICUL: Fă un descântec şi du-mă
de aici!
HÂRCA: Oriunde ţi-e voia!
PITICUL (visător): Du-mă unde se crapă piatra-n patru, unde munţii se bat în
capete, ca berbecii, puricii au potcoave de oţel... iar zmeii au minim o mie de
capete!
HÂRCA: Păi... acolo locuieşte
Zmeul-Zmeilor!
PITICUL: Acolo vreau!
HÂRCA: Acolo... vei fi!
Îi presară,
circular, peste creştet, descântecul.
SCENA 5
Pe o firmă
stă scris, cu litere mari: „Zmeul Zmeilor”. Mai jos, cu litere de-o şchioapă:
„Program cu publicul: Zilnic: 8-16. Sâmbăta 8-12. Duminica: Închis.” Lângă
intrare, un zmeu micuţ, în uniformă de portar.
ZMEUL DE SERVICIU (salută mecanic): Permiteţi să raportez:
Sunt zmeul de serviciu!
PITICUL (îl cercetează): Cam pricăjit... Altul mai acatării nu există?
ZMEUL DE SERVICIU: Uite cine
vorbeşte: tu ai fi vreun uriaş?! Da’ cu ce ocazie pe la noi?
PITICUL: Îl caut pe Zmeul
Zmeilor.
Dă să inte:
Zmeul de serviciu îi taie calea.
ZMEUL DE SERVICIU: Oleacă zăbavă:
Şefu’ e-n şedinţă.
PITICUL: Ce şedinţă?!
ZMEUL DE SERVICIU: Consiliu de
administraţie!
PITICUL: Să vină aici
numaidecât... îmi arde buza să-l muşc de ureche!
ZMEUL ZMEILOR („crapă” uşa): Ce-i gălăgia asta?!
ZMEUL DE SERVICIU: Şefu’,
neisprăvitu’ aista dă năvală!
ZMEUL ZMEILOR (cercetându-l pe Pitic): Cine eşti şi ce
doreşti?
PITICUL: Sunt al şaptelea pitic
din poiana Albei ca Zăpada şi ard de poftă să-ţi trag o bătaie pe cinste!
ZMEUL DE SERVICIU (ofuscat): Şefu’, într-o clipă îl arunc
cât colo... la trei împărăţii, pe tăpşan!
ZMEUL ZMEILOR: Lasă-l. Numai eu
am permis la cafteală!
ZMEUL DE SERVICIU (fremătând): Doar două palme, şefu’... mă
mănâncă buricele!
ZMEUL ZMEILOR (îl struneşte din nou): Datoria înainte
de toate! Meseria e brăţară de aur... şi alte proverbe româneşti! (Piticului.) Vin într-o clipă, numai
să-mi iau zalele şi paloşu’!
Dispare şi
apare, după o clipă, echipat.
ZMEUL ZMEILOR (hohotind): Ei, partenere, în zale să ne
batem sau în buzdugane să ne învelim? Ba: invers! Mă rog, cunoşti textul!
PITICUL: În luptă dreaptă... că
nu e strâmbă!
ZMEUL ZMEILOR (lasă în jos spada): E o problemă!
PITICUL: Care?!
ZMEUL ZMEILOR: Eşti prea mic...
şi nu te nimeresc! (Aruncă buzduganul.)
N-am niciun folos: e setat de la un metru douăzeci în sus... şi tu n-ai nici un
metru!
Apare
Cronicarul: ţine sub braţ o măsuţă portabilă, un laptop şi un gong. Le
instalează, tacticos, se aşază şi el, după care, privindu-i pe combatanţi,
aşteaptă.
CRONICARUL: Aveţi analizele la zi? (Combatanţi prezintă „documentele”.) Şi permisul de port-spadă?
ZMEUL ZMEILOR: Hai, nu mă plictisi...
vrei să-ncep cu tine?!
CRONICARUL: Aşa e regulamentu’...
Dacă mă prinde Protecţia Consumatorului că nu vă controlez la scripte, îmi ia
licenţa. (Totuşi...) Gata?
ZMEUL ZMEILOR şi PITICUL (deodată): Gata!
Cronicarul
bate gongul. Începe încleştarea. Un soare roşu se ridică...
CRONICARUL (apăsând clapele): Şi se luptară... zi de vară (Soarele coboară...) ... până-n seară!
(O Lună galbenă urcă şi coboară.) Aşa trecu prima zi! (Bate gongul.) Şi se mai luptară încă o
zi de vară (Aceeaşi succesiune: Soare
sus..)... până-n seară. (Luna... jos! Iarăşi... gong! La auzul
gongului, luptătorii se descleşteză.)
ZMEUL ZMEILOR (gâfâind): Hai să punem de-o pauză! (Se întind, osteniţi, unul lângă celălalt, pe
spate.) Ce-am ostenit! Îmbătrânesc... şi-mi pare rău! Mi-au cam ruginit
mădularele... E-hei... altădată mă luptam o săptămână încheiată, fără pauză, şi
eram tot verde! Acum... mi s-a făcut foame! Pe tine nu te arde la lingurică?
PITICUL: Ba bine că nu, nea
Zmeule! Da’ n-am strop de merinde!
CRONICARUL (pe tastatură): Şi făcură de-un bob zăbavă....
ZMEUL ZMEILOR (spre Cronicar): Ia mai lasă psaltirea...
şi adu-ne ceva de îmbucat! E-hei... mâncatul ăsta nu e aşa de simplu cum cred
unii! Mi-a pus zmeoaica un pacheţel, îl găseşti în mapă! Adu-l încoace!
Cronicarul
se ridică şi iese. Apare cu un ditamai coşul plin cu merinde. Zmeul caută prin
coş şi dă pe dinafară roşii, castraveţi şi alte legume ce se împrăştie pe
duşumea.
ZMEUL ZMEILOR: Te pomeneşti că
toanta de nevastă-mea a uitat să pună ketceapul! Când ajung acasă o să-i umblu prin fuior! (Piticului.) Ia şi înfulecă! Am uitat cum
te cheamă!
PITICUL: Ion.
ZEMEUL ZMEILOR: Ca pe iapa mea. Eu o să-ţi spun Gion.
PITICUL (speriat): În niciun caz... nea Zmeule! Parcă o aud pe Alba ca Zăpada:
„Gion, adu apă! Gion, crapă lemne!”
ZMEUL ZMEILOR: Atunci... Jean e bine? Piticul...
Jean! E trendy! (Spre merinde.) Ia...
cu sare! Ar fi bună şi-o udătură. Ce bei?
PITICUL: Apă rece cu lămâie...
dacă se poate.
ZMEUL ZMEILOR: În basme se poate
orice... (Spre Cronicar.) O apă
pentru vericu! Şi mie... o bere! (Cronicarul
aleargă. Zmeul, obosit dar mulţumit de „prestaţie”.) Măi... da’ ce ne-am
mai trântit! (Îl priveşte cu admiraţie.)
Ştii să te baţi! Mic ş’al dracu! (Îl bate
pe umăr.) Păcat că nu sunt şi eu mai tânăr! (Soseşte Cronicarul cu băutura. Zmeul, sorbind din sticlă, plescăie...)
Ce trânte mai făceam în tinereţe! Odată... m-am luptat cu Talpa Iadului un an
încheiat! Dup-aia... am băut amândoi douăsprezece butoaie cu vin roş... şi
ne-am răcorit! (Aruncă sticla goală pe
spate. Se ridică.) Amu... la slujbă! (Spre
Cronicar.) Cât a mai rămas?
CRONICARUL: O zi şi-o noapte!
Se
încleştează din nou.
ZMEUL ZMEILOR (strigăt): Vezi să nu mă loveşti la
bătături!
Alternanţa:
Soare... Luna. Gong!
CRONICARUL: Şi se luptară trei
zile şi trei nopţi încheiate... la toţi nasturii! Stop!
ZMEUL ZMEILOR (gâfâind): Uf... iar ostenii! Nu mai
ţine, nenicule... tre să ies la penzie! Acu... la duş! (Îi întinde mâna Piticului.) Mi-a părut bine! Hai să ţinem legătura!
Când ai chef de-o trântă, sună-mă. Sau trimite un e-mail! Adresa mea e:
zmeulzmeilor.ro. Hai, pa!
Iese.
Cronicarul îşi strânge lucrurile şi dispare. Piticul rămâne singur în Scena
goală.
PITICUL (refren rock): Atât de siiinguur! Toate slujbele fug de mine ca
undelemnul... Ce plictiseală! (Cască.
Apare scufiţa Roşie.) Săru mâna, Scufiţă roşie, mă bucur să te văd! Era cât
pe ce să aţipesc! N-ai un rol şi pentru mine?
SCUFIŢA ROŞIE: Cum nu?! Chiar
rolul meu!
PITICUL: Şi tu... intri în şomaj?
SCUFIŢA ROŞIE: Am oră la coafor!
(îi pune repede coşul în braţe şi-i leagă
scufiţa... în timp ce cântă.) Eu
sunt Scufiţa
Îţi las bundiţa
Ia şi panerul
Chiar şi flanelul!
Ce bine-ţi vine!
Eşti ca şi mine...
Chiar şi mai bine!
PITICUL (perplex): Dar eu...
SCUFIŢA ROŞIE: Te descurci tu!
Ştii bine povestea: duci coşu’ aista la Bunicuţa. N-are rost să te fereşti de
lup... oricum o să te pape! (Se
îndepărtează în paşi de dans, cu piruete şi volute, fredonând melodia de mai sus.)
PITICUL (rămas singur, cu coşul în mână): Iaca poznă... vorba lui Harap Alb!
Am vrut servici... am servici! Şi încă unul ca lumea: o să ajung în burta
lupului! Măcar am leafă bună: douăşcinci la sută spor de îngurgitare. Amu... ce
ţi-e scris în frunte ţi-e pus... vorba... mea! Să mă pape odată... să vedem cum
e! Am vrut aventură... iaca! Hei, lupule! (Niciun
răspuns.) Pe unde mai umblă şi lighioana aista?! Nu mai există pic de
respect pentru sarcinile de serviciu! Hei, nea lupule, încoace neică! Sunt o
fleică tocmai bună de ronţăit! (Linişte.)
Oi fi prea mic şi nu mă vede?! S-aprind semnalizatoarele de ceaţă! (Aprinde un soi de lanternă.) Da’... e
ziuă şi e soare! Hei, nea Lupu, sunt eu, Scufa Roşie... şi sunt fierbinte! (Da’ de unde: linişte şi pace!) Mi-am
găsit beleaua cu lighioana asta! Să vezi că rămân nemâncat până apune
Soarele... mă fac şi de baftă: toată lumea o să spună că nu sunt bun nici ca
cotlet... pardon de cacofonie! (Nicio
mişcare.) Mai bine rămâneam la cărat apă şi la crăpat buşteni, în poiana
însorită! (Se învârte în gol.) Mă,
nea Lupu, dă-o-n covrigi... mă ţii cu marfa-n soare?! Sari şi-l papă p-ăsta mic!
Lupul
apare, gâfâind.
LUPUL: Servus, Zâna-Zorilor!
PITICUL: Pardon... Scufa Roşie!
LUPUL: Aşa-i, mânca-te-aş!
PITICUL: În sfârşit... un gând
bun!
LUPUL (se freacă la ochelari): Bine că m-ai strigat: aţipisem. Aseară am
fost la Discotecă... mai un rapp, mai un cea-cea... am ajuns la scorbura de
domiciliu spre dimineaţă. Când mă trezesc... era Soarele sus de două suliţe. Mă
pun sub un stejar şi, vorba lui Harap Alb...
PITICUL: Iaca poznă!
LUPUL: ... şi aţipesc din nou!
Visul mă ridică pe două aripi de vultur şi mă înalţă, mă înalţă...
PITICUL (nerăbdător): Nea Lupu... mai scurtează sinopsisul şi papă-mă
frumos, ca la Regulament... că pleacă trenu’!
LUPUL (nu ştie de glumă): Care... tren?! Şi, cum spuneam, pluteam pe
aripile visului ca un supesonic altoit cu o trăsură... când m-am trezit că visam... în vis! Şi-n visul din
vis era alt vis... şi tot aşa... până la infinit!
PITICUL (n-are de lucru!): La plus... sau minus infinit?
LUPUL (pus în încurcătură): Vasăzică... stăm strâmb ş-om judeca drept!
Limită când „n” tinde la plus infinit din „e” la puterea... cât vrem noi...
împărţim la logaritm din doi şi scădem arcsin din „t” pătrat... e plus infinit!
PITICUL: Aşa mai merge!
LUPUL (nicio abatere de la scenariu!): Mă cobor de pe optul culcat al plus
infinitului şi... iaca poznă!
PITICUL: Ce mai e?!
LUPUL: Cad într-o derivată a
Visului prim de ordin „n”, ambalată într-o integrală iraţională de grad
patru...
PITICUL (nu mai suportă!): Hai, mă nea Lupu, dă-o-n pisici... şi-n covrigi
şi-n ce vrei mata: parcă ai avea o juma de normă de prof de Mate!
LUPU: O normă-ntreagă. De-asta...
când se apropie ora de Mate, toţi şcolerii strigă: „Păzea... vine Lupu’!” (Revenind la cestiune.) Eram cu capu-n
nori, la bodega „Doi Cerbi ş-o Căprioară”, unde îmi iau şvarţul în fiecare
dimineaţă: mâncam parizer cu muştar. Mi-am amintit, ca prin Vis... din Vis-a aVis,
că aveam întâlnire cu Ali Baba care-şi trimisese hoţii să-i număr eu... ca prof
de Mate: număr zece, douăzeci... când aud că mă striga cineva... insistent!
PITICUL: Eu eram! Şi nu
insistent: disperat!
LUPU: Aşa, aşa... (Brusc nerăbdător.) Dar să lăsăm
comentariile metafizice: azi am program de maratonist! (Îşi priveşte ceasul.) La zece şi cinci trebuie s-o înfulec pe Albă
ca Zăpada!
PITICUL: Pe Scufiţa Roşie!
LUPUL: Ei... totuna! Una-i roşie,
alt-albastră... ş-alta-i Bunicuţa noastră! Apoi, la trei fix post meridian
trebe a hi la Cornu’ Caprei, unde am în meniu trei iezişori proaspeţi cu
muştar! (Culmea grabei.) Hai,
Bunicuţo... unde eşti: să te înfulece tăicuţu’!
PITICUL: Eroare de marcaj: nu pe
Bunicuţa trebe a o înfuleca, ci pe Scufa Roşie... adică pe mine!
LUPUL (îşi dă jos ochelarii): Iaca poznă... trebe a schimba dioptriile! (Îl priveşte mai de aproape.) Dacă tu
eşti Scufa Roz... atunci eu sunt Elvis Prestlei! Dar nu importă: paşol na turbinca!
(Deschide o burtă imensă, portabilă, cu o
uşă şi cinci ferestre.) Hai, fătu’ tati... păşeşti înăuntru, aprinzi lumina şi te aşezi pe
bancheta din spate!
Piticul
păşeşte înăuntru, aplecat, ca-n burta unui avion: dispare din peisaj. Se
zăreşte la una dintre ferestre.
VOCEA PITICULUI (din „burtă”): Nea Lupu, pot să stau la
fereastră? Vreau să admir Natura!
LUPU: Stai unde vrei... dar pe un
singur loc! Trebe a mai încăpea pe banchetă Bunicuţa, trei iezi şi, într-o
variantă de rezervă, mama-Capră!
VOCE PITICULUI (dinăuntru, cu ecou): Transmit de la faţa
locului: aici e beznă s-o tai cu felinarul! Da’ de unde felinar?! Trebe a hi pe
undeva un întrerupător... (Pauză de
căutare.) L-am dibuit! Apăs... luminăăăăă! Oh, dar e o odaie încăpătoare...
am şi televizor! Iau telecomanda: desene animate... „Alba ca Zăpada şi cei...
şase pitici” Deja m-au scos din meniu! Nuuu... m-am săturat de poiana însorită! Mut
pe alt canal: „Simbad-marinarul”! Aşa mai merge! Acum vă las , copii, vreau să
văd în linişte serialul! În sfârşit... am şi eu o clipă de tihnă!
SCENA 6
Scena se
împarte în două. În stânga, în peisaj, Lupul. În dreapta stă scris mare, pe o
pancartă: „BURTA LUPULUI S.A.”. Spaţiu compartimentat ca în avion şi dotat cu
toată aparatura: de la plasme, la aparate de fitness. Prin trei-patru hublouri
se poate privi afară. Deasupra fiecărei ferestruici stă scris: Scufiţa Roşie,
Bunicuţa, Ied 1, 2 şi 3, Capra (eventual!). Pe primele două locuri stau deja
Piticul şi Bunicuţa. Pe celelalte se poate vedea câte un bileţel... mare, pe
care scrie: „ocupat” sau chiar ”vin imediat”.
PITICUL (se întinde: lungire de oase!): Vă salut, copii! În burta Lupului e cald
şi miroase a prăjitură cu vanilie. Am tras un somn straşnic: adineaori m-am
trezit. Aveam şi nevoie: şi voi trebe să dormiţi... ca să creştem! Deşi, la
mine... (Ridică storurile. Deschide
fereastra şi iese cu capul afară.) Cum e vremea afară? E cald, plăcut... e
soare! Amu, în poiana Albei ca Zăpada, frăţănii mei stau cu burţile spre Cer...
Măcar am scăpat de corvoadă!
LUPUL (spre Burtă): Voi doi... Buni şi Scufa: vedeţi că după cuptior e un
sac de cartofi! (Piticul... ce să facă?!
Aleargă, caută sacul, îl găseşte.) L-aţi dibuit?
PITICUL: Găsit!
LUPUL: Aşa... Luaţi câte o brişcă
şi daţi-le jos coaja! Dar repede: amu sosesc iezişorii şi le-o fi foame!
Başca... capra! Ptiu... iar am făcut o cacofonie pe cinste!
BUNICUŢA: Pentru coana Capră o
mână de fân ajunge: e vegetariană.
PITICUL (cu brişca-n mână: uşor dezamăgit): De muncă fug... de muncă dau! Se
ţine lucrul de mine ca râia... Dar măcar aici haleala e pe cinste: sucuri,
prăjituri... cât încape! La Albă ca Zăpada mi s-a acrit de supă cu tarhon! (Spre Sală.) Copii, nici vouă nu vă place
supica? Mai bine să te pape lupul decât să te umfli cu apă chioară, nu-i aşa?!
LUPUL (vai, ce mă grăbesc!): Iar am întârziat! La ora asta cei trei
cucuieţi trebuiau deja haliţi şi aduşi pe bancheta din faţă! (Disperat.) Şi trebe să mai trec şi pe la
fierar să-mi ascut dinţii şi limba! Atât mi-am ascuţit limba... în fiecare zi,
de-a rămas, micuţa, cât o limbuţă de ceas! De-asta sunt peltic! (Repetiţie.) „Trei iezi cucuieţi... probă
de microfon!” Ei... am ceva dicţie? Azi merg cu limba neascuţită... nu mai am
vreme! Mi-am luat de la Mol un polizor portabil, cu laser, şi o ascut la faţa
locului... (Începe să alerge.. pe o bandă
de fitness. Indicatoare gen „Ursul S.A.”, Cenuşăreasa, pensiune completă” sau
„Făt Frumos S.R.L” ... rămân mereu în urmă, până apare indicatorul cu „CASA
CAPREI”.) Cioc-cioc! (Poezia!)
„Trei iezi cucuieţi, uşa mamii deschideţi, că mama v-aduce vouă, lapte,
prăjituri... şi ouă! Etcetera! (Niciun
răspuns.) Bă, v-au amorţit timpanele?! (Linişte.
Uşor nervos, Lupul îşi priveşte ceasul.) Or fi plecat la meditaţia de
Engleză... Am întârziat cam o juma de ceas! (Repetă „prestaţia. În sfârşit, doi iezişori apar în câte o fereastră!)
Slavă Domnului! (Spre iezi.) Unde e
ăla micu?
IEDUL 1: S-a ascuns după cuptior...
cum e povestea!
LUPUL: Spunei-i să iasă, că n-am
vreme să-l mai caut: sunt în mare întârziere! (Apare şi iedul 3 în fereastră.)
PITICUL (deschide hubloul): Neisprăviţilor, plecaţi de-acolo: nu e babaca...
e Lupul!
BUNICUŢA (care adormise cu brişca-n mână, se trezeşte brusc): Fugiţi... e
Lupul cel rău! Eu sunt bunicuţa Scufei Roşii: ne-a mâncat pe amândouă... cu tot
cu coş de merinde... cu tot cu pădure!
LUPUL: Tacă-vă fleanca... nu-i
ciorba voastră! Voi sunteţi mâncaţi... rămâneţi mâncaţi! Ştiţi vorba: ce papă
lupu’... Oricum îi înghit pe micuţi în trei secunde... cu sau fără voi! În cel
mai rău caz, secvenţa se mai prelungeşte cu-n căscat... dar n-am timp de fiţe:
lui Ali Baba i s-or fi lungit urechile aşteptându-mă la „Doi Cerbi ş-o Căprioară”!
(Cântă.)
Eu sunt lupul cel rău
Am dinţi de fierăstrău
Şi cât aştept să vă-nghit...
Abia atunci suntem chit!
Pe trei împărăţii şi cinci
castele... am greşit cântecul: asta e uvertura de la „Doi Cerbi ş-o Căprioară”!
(Scoate
polizorul: îşi mai ascute limba.) „Doi iezi cucuieţi... „ Ba... parcă erau
trei! Pe cinci castele şi una bucată şa spartă... m-am ramolit! Sau... e din
cauza stresului?!
IEDUL CEL MIC: E mămuca, e
mămuca... îi recunosc vocea de capră! (Sare
şi trage zăvorul.)
PITICUL (dezamăgit): Lipsă de educaţie... Aici mama capră e de vină: copiii
trebuie învăţaţi că, în lipsa părinţilor, să nu deschidă nici poştaşului, nici
cititorului de contoar. Cu atât mai puţin Lupului... (Dă din umeri.) Un caz trist...
LUPUL (îi înşfacă, pe rând): Aşa... aşa, iezii moşului... treceţi la
desagă! Eu vă halesc din prea multă iubire, mă nebunaticilor! Aşa-mi vine să vă
pup... de-mi scăpaţi pe beregată! Mânca-v-ar nenea! Ia să vă număr... că doar
sunt prof de Mate: iedul cel mare! (Îi
mângâie blăniţa... şi-l aruncă în „avion”. Iedul aterizează la locul pe care
scrie „ied 1”, lângă pitic. Prietenos, îi întinde mâna piticului: apoi se
aşază, comod, în fotoliulul lui.) Iedul cel mijlociu! Şi... mezinul! (Îl sărută pe botic... şi aterizează, pe rând, lângă nen-su.) Operaţiune sfârşită cu succes... sau se zice „succesuri”?!
(Spre „interior”) Să vă puneţi
centurile de siguranţă... că m-amendează Talpa Iadului! (Cântă.) Cine-i prietenul cel
mai bun
Al tuturor iezilor de pe Pământ?!
E Lupul!
Cine-i cel mai
fercheş băiat
În lapte şi miere m-am scăldat!
E Lupul!
În Lume nu-i
altul mai blând decât el
V-o
jur: e chiar mai blând ca un miel!
E
Lupul!
Ha-ha-ha! Par vesel... nu-i aşa,
copii?! Sunt doar sătul... dar nu e bine să haleşti mai mult decât trebuie:
face rău la siluetă... şi îngreunează mersul! Nici voi să nu vă lăcomiţi la
bucate, copiii moşului! Oh... dar îmi ard călcâiele de grabă: abia aştept să
ajung la „Doi Cerbi ş-o...”
SALA: ... căprioară!
LUPUL: Mulţumesc, copii! ... să
ascult muzichia mea preferată, cântată la mandolină de prietenul meu, Ali Baba.
Cântecul sună cam aşa:
Nu mai vreau
lecţii
Nu
suport frecţii!
Nu vreau poveşti!
Dintr-ăştia-mi
eşti?!
De toate astea
nu mă ocup:
Le dau la lup!
(Îşi priveşte ceasul.) Ai... cum trece vremea! (Spre iezi.) Hai, salutaţi publicul... şi-nchideţi geamurile: se
face curent... şi am dureri de burtă!
Toţi trei
iezii, dar şi Piticul şi Bunicuţa, deschid hublourile şi trimit bezele spre
Sală.
IEDUL CEL MARE: Cu bine,
copii: nu fiţi trişti. Nu s-a întâmplat
nimic: aşa e-n poveste.
IEDUL MIJLOCIU: De câte ori ne-a
mâncat nenea Lupu’ am învăţat că acela nu e glasul mămuchii...
IEDUL CEL MIC: ... mămuca are vocea subţire, de prigorie...
pe când glasul Lupului e hârâit ca o placă de patefon stricat!
IEDUL CEL MARE: ... însă aşa e
povestea, e musai să deschidem şi dumnealui trebe a ne mânca...
IEDUL MIJLOCIU: În fiecare zi acelaşi scenariu... m-am cam
plictisit!
IEDUL CEL MIC: După care, urmează
naveta în burta lupului, preţ de trei împărăţii.
IEDUL CEL MARE: Nu e comod:
drumul e plin de gropi... şi cam trepidează! (Şi acum: gol de aer. „carlinga”
se clatină.) Mai încet, fârtate...
că ne răstorni!
LUPUL: Ce să fac... e drum de ţară! În Ţara Basmelor nu sunt
autostrăzi... V-am spus să vă legaţi centurile! (Dar... ca să protesteze,
cei trei iezi încep să bată, în acelaşi timp, cu tălpile în podea!) Ia
astâmpăraţi-vă... că mă clătinaţi şi vă pun să mergeţi pe jos, pe lângă
trăsură! După ce că vă port ca pe nişte califi, la clasa „bussisman”... Credeţi
că pentru mine e o plăcere să vă car în foale?! (Nemulţumit.) Nu ştiu cine a scris povestea asta caraghioasă! I-a
rugat pe Urs şi pe Vulpe să-mi ia locul... am şi scos postul la concurs la
rubrica „100, 1000, 10000000 de poveşti”... la dracu’: un milion se scrie cu şase
zerouri... mă fac de râs, sunt prof de mate! Dar nu s-a prezentat niciun
candidat! (Piticului.) Gion, ziceai
că-ţi cauţi o slujbă: nu vrei, rogu-te, să fii tu Lupul cel rău? Fac cinste
cu-n badog de apă cu lămâie şi bonus de douăş’cinci la sută din leafă... plus
drepturi conexe de la Teatrul Ion Creangă!
PITICUL: Mersi, lup generos...
dar nu pot. Asta i-ar mai lipsi unui pitic: burtă!
LUPUL (revoltat): Toţi vreţi
doar roluri de prinţi, prinţese, Cosânzene şi Feţi Frumoşi! (Chin!) Şi acum urmează să mă coc, la foc
domol, pe scaunul de ceară pregătit de jupâneasa Capră! Ultima oară nu
s-aprindea focul... Toate mi se întâmplă numai mie! Halal viaţă de poveste!
O VOCE DIN CULISE: Lasă, nenea
Lupu... că scena cu Focul şi Capra e ultima secvenţă din piesă. După care, te
duci mata la Doi cerbi...
TOŢI (din „avion”): ... ş-o Căprioară”...
VOCEA: ... şi-ţi bei şvarţul cu
sifon! Nu e aşa de rău într-o poveste!
PITICUL: E plăcut aici. E bine
când ai mijloc de tracţiune... Şi fotoliile sunt moi... (Se întinde.)
IEDUL CEL MARE (strigăt): Mi-e foameee!
IEDUL MIJLOCIU (behăit): Mor de foame!
IEDUL CEL MIC (scâncet): Mâncareee!
IEZII (tare!): Ne e foame!
PITICUL: Imediat vă umplu
foalele... dar nu mai ţipaţi!
Bunicuţa
îşi pune şorţuleţul roşu şi, ajutată de Pitic, întinde masa.
IEZII (în cor): Mai repede... crăpăm de foame!
PITICUL: E-te-te! Dacă sunteţi
obraznici nu mai primiţi nimic!
IEDUL CEL MIC: Atunci te mâncăm
pe tine!
IEDUL MIJLOCIU: Deşi... eşti cam
mic!
IEDUL CEL MARE: Nu-mi ajungi nici
pe-o măsea!
IEZII (spre Bunicuţa): Te mişti ca o babă!
Năvălesc pe
merinde: se împing, se smucesc: o parte din cartofii prăjiţi se împrăştie pe
duşumea.
PITICUL (dezgustat): Lipsă de educaţie. Am ajuns ospătar la nişte prost-crescuţi...
Aici e de vină tot mama-Capră... dar şi Şcoala. (Iezilor.) Voi nu umblaţi la Şcoală?
IEDUL CEL MARE (cu gura plină): Ba ... umblăm. Dar...
mai răruţ...
IEDUL CEL MIJLOCIU: ... că-i mai
drăguţ!
IEDUL CEL MIC: Eu nu mă mai duc!
Conul Lup cică... să-nvăţ eu... ecuaţii! Ce-s alea... ecuaţii?!
IEDUL CEL MIJLOCIU: Mie nu-mi
plac necunoscutele!
IEDUL CEL MARE: Şi unele ecuaţii
au câte cin’şpe necunoscute! Nu-s cam multe?!
IEZII (în cor): Aşa că... atunci când plecăm spre Şcoală... trecem
pe-alături!
PITICUL: Se vede!
IEDUL CEL MIC: Ia vezi tu... că
păţeşti ca doamna capra-învăţătoare!
IEDUL CEL MIJLOCIU: Vrei să ştii
ce-a păţit!
IEDUL CEL MARE: Am păpat-o!
PITICUL: Iată urmele lipsei de
educaţie! Copiii trebuie să meargă la şcoală, să-şi facă în fiecare zi temele
şi, mai ales, să înveţe să-i respecte pe cei din jur!
UN IED: Vorbeşti ca ţapul de dom’
Director!
ALT IED: Într-o minunată limbă de
lemn!
IEZII: Nu eşti adaptat vremilor
contemporane! Tu ai auzit de „Şcoala Altfel”?
Încep din
nou să se ameninţe cu furculiţele: joacă, început de bătaie.
IEDUL CEL MARE (spre televizor): Nu-mi place
„Simbad-marinarul”! Schimbă imediat!
IEDUL CEL MIJLOCIU: Eu vreau în
clipa asta „Răţuşca cea urâtă”!
IEDUL CEL MIC: Iar eu... „Tom şi
Jerry”!
Aruncă rămăşiţele
de cartofi spre televizor.
LUPUL: Mai încet... că mă
clătinaţi!
UN IED: Şi ce-o să faci... o să
ne mănânci?!
PITICUL (pentru sine, dar tare): Şi poveştile au o noimă: cine a scris că
iezii trebuie mâncaţi... nu s-a gândit chiar rău! Unii chiar merită!
BUNICUŢA (care aude): E chestie de educaţie: cum îi creşti... aşa îi ai!
SCENA 7
Capra
încearcă să încropească un foc... din care însă, momentan iese doar... fum.
Lupul, aşezat pe scăunelul cu picioare de ceară, aşteaptă.
LUPUL (uşor nervos): Nu mai e gata focul ăla?!
CAPRA: Imediat, coane Lup! Da-s
lemnele ude...
LUPUL (mormăie): Şi când afară e soare lemnele sunt tot ude! De un veac
aud aceeaşi explicaţie puerilă...
CAPRA: Ce-nseamnă „puerilă”?
LUPUL (fără chef): Uită-te-n dicţionarul de neologisme, volum paişpe,
alineat doi...
CAPRA (miere... prin fum!): Mai serveşte o sărmăluţă, jupâne... sunt atât
de fragede! Le-am răsucit cu mânuţele-astea două, expre pentru dumneata!
LUPUL (dă blidul la o parte): Sanchi! M-am săturat până peste cap de
sarmalele tale... reci! De o veşnicie mă îndeşi cu ele. Mai schimbă şi tu
meniul!
CAPRA: Uite... şi plăcinte
poale-n brâu!
LUPUL: ... poale-n cap! (Dur.) Du-le de aici... şi lasă-mă! Mai
bine pune vreascuri pe foc să se topească blestematul ăsta de scaun!
Capra,
sărmana, îndeasă focul cu lemne... dar rezultatul e un nor negru de fum!
LUPUL (enervat): Dă-te la o parte! (Ia
toporul, spintecă el lemne şi înteţeşte focul. În sfârşit... se zăreşte o
limpede flacără.) E-hei... aprinsul focului nu e o treabă pentru oricine!
Hm: am ajuns să-mi aprind singur focul în care să cad! E clar: instituţiile
Ţării Basmelor funcţionează ca-n Carpaţi! (Ei...
acum focul e ... pe cinste! Lupul, mulţumit.) Aşa, aşa... hai cu egalarea!
Hai că m-aşteaptă Ali Baba...
TOŢI LOCATARII BURŢII (în cor): La „Doi Cerbi ş-o Căprioară”!
CAPRA: Simţi dogoarea?
LUPUL: Simt! Dar nu te făli: dacă
nu puneam eu mâna pe topor... mă coceam la foc mic!
CAPRA: Aşa au simţit şi iezişorii
mei dinţii tăi blestemaţi!
LUPUL: Lasă textele şi mai bagă
vreascuri: sunt în mare întârziere!
IEZII (într-un glas): Da’ noi ne simţim minunat în burta conului lup!
Tocmai am servit cartofi prăjiţi cu cârnaţi... şi acum ne uităm cu voioşie la
desene animate! E atât de bine în burta lupului!
CAPRA (mustrată din toate direcţiile): Ce vreţi: aşa e basmu’... aşa e
textul! Eu nu pot să rostesc decât ce a scris Autorul!
LUPUL: Lasă comentariile auctoriale...
şi bagă vreascuri!
IEZII (izbesc, ritmic, cu lingurile în farfurii): Vreascuri! Vreascuri!
BUNICUŢA: Să fie foc mare... să
scap mai repede de nebunii ăştia! Aşa copii-iezi n-am mai văzut din tinereţe!
PITICUL: Hai, cumătră, că adorm
pe mine!
CAPRA: Ho... că n-am decât patru
picioare!
LUPUL (la capătul răbdării): Şi scaunul aista nefericit nu se topeşte
deloc... parcă e din beton armat! (Se
ridică: cercetează scaunul.) Nu e din beton... e din plastic! Au dreptate
ecologiştii: ne invadează plasticul! Şi instiuţiile astea care funcţionează...
TOŢI DIN BURTĂ: Ca-n CarpaţI!
LUPUL: Ei... nici viitorul nu mai
e cum era... darămite scaunele! (Zvârle
scaunul, îşi sumete pantalonii şi se apropie de foc: pare gata să păşească
„înăuntru”... ca-ntr-o baltă! Spre Burtă.) Ieşiţi de-acolo! (Personajele din Burtă ies din Scena din
dreapta şi vin în stânga, în jurul focului.)
IEDUL CEL MIC (strigăt... mare!): Stai... mi-am uitat înăuntru
corniţele!
CAPRA (surpriză!): Dar... ţi-au apărut?!
IEDUL CEL MIC: Azi-dimineaţă,
când tu ai plecat la servici: m-am pipăit în creştet... şi am văzut că mi-a crescut unul! La prânz mi-a
apărut şi al doilea cornuţ! (Mândru!)
Acum sunt ied mare... am şi corniţe!
LUPUL (mârâie): Ţi le-aş rupe eu... dac-ai fi la mine pe inventar!
CAPRA (emoţionată): Vino să-l pupe mama! (Îl îmbrăţişează.)
BUNICUŢA: Aşa: caută-i în
coarne... Nu e bine să le dai coarne la copii... chiar dacă sunt iezi: eu pe
Scufi am crescut-o cu blândeţe şi severitate. Într-o mână ţineam zahărul, în
cealaltă, nuieluşea de alun...
PITICUL: De-aia a păpat-o pe
micuţă Lupul! Copiii, cum îi creşti...
LUPUL: ... aşa nu-i ai: îi papă
lupul!
Lupul mai
face un pas spre foc, cu aceleaşi gesturi cu care ar intra în mare!
LUPUL: Totuşi... am tăiat prea
multe lemne! (Spre Capră, care tot
îndeasă vreascuri.) Astâmpără-te, cucoană... nu sunt purcel... sunt lup!
De departe,
apoi tot mai aproape se aud sirenele unei maşini de pompieri care, după câteva
clipe, se opreşte chiar la doi paşi. Un pompier năvăleşte cu furtunul de apă!
POMPIERUL: La o parte! (Începe să „care” apă pe foc.)
LUPUL : Ce faci? E focul meu...
un ceas m-am chinuit să-l aprind!
POMPIERUL (când a rămas doar jarul): E strict interzis focul în pădure! (N-a mai rămas nici jarul... )
LUPUL (dezamăgit): Şi eu... în ce-o să mă mai arunc?!
POMPIERUL: În piscină... la
ştrand! (Scoate un chitanţier.) Cine
plăteşte amenda?
LUPUL: Ce amendă?!
POMPIERUL: De la o mie la cinci
mii lei, pentru tulburarea regulilor Pădurii. Articolul cin’şpe, alineat trei.
LUPUL (dă din umeri): Plăteşte... proprietarul!
POMPIERUL (tot scrie): Cine e proprietarul?
LUPUL: Eu sunt doar angajat cu
contract temporar! (Spre ceilalţi.)
Chiar... cine e proprietarul Ţării Basmelor?!
Nimeni nu
pare a şti... Un băieţel din primul rând se ridică...
BĂIEŢELUL: Noi suntem
proprietarii Ţării Basmelor!
POMPIERUL: Noi... cine?
BĂIEŢELUL: Toţi copiii din Sală!
Toţi copiii din Lume!
POMPIERUL (convins): Bine, vă dau amenda minimă: să vă mâncaţi în fiecare zi
toată supica din farfurie! (Spre Sală.)
Merge?
COPIII: Mulţumim, nenea
pompieru’!
Maşina de
pompieri se îndepărtează, cu „liro-liro” de rigoare.
BUNICUŢA ( brusc agilă ): Eu mă duc, că s-o fi întors Scufiţa Roţie de la
coafor şi i-o fi foame!
Iese. Lupul
se scutură de cenuşă apoi, brusc, o ia la goană. Capra fuge după el, cu blidul
cu sarmale.
CAPRA: Jupâne, mai gustă o
sarma... c-a rămas o oală întreagă!
LUPUL (din goană): Fugi de-aci, cumătră, cu pietrele tale... dă-le la
bursuci! Până mâine , la aceeaşi oră, am liber: să nu vă mai văd! Dacă e vreo
urgenţă... mă găsiţi la...
TOŢI CEI RĂMAŞI: ... „Doi Cerbi
ş-o Căprioară”!
CAPRA (spre Pitic): Atunci... ia tu, pitic de treabă, o sărmăluţă! Şi o
plăcintă cu mărar... sunt atât de bune!
PITICUL (şi el refuză blidul): Nu mai vreau nimic! Eu credeam că-i mai lesne
în alte poveşti, când colo... aceaşi larmă, aceeaşi nebunie! Şi multă trudă...
Vorba Lupului: n-ai timp să bei o apă cu lămâie... Uf... grea e viaţa...
TOŢI: ... de pitic!
Piticul se
aşază pe o buturugă.
PITICUL (oftează): Şi nu doar de pitic... Viaţa, în general, e un lucru
complicat. E minunat să fii mic... dar şi când creşti?! (Spre Sală.) Însă, când suntem mici, când încă nu ne ridicăm mai
mult de un metru de la duşumea... să fim fericiţi! În general, Copilăria e un
teritoriu fericit, nu-i aşa, copii? (Cântă.) Grea e viaţa de pitic
Nu-i de colea să
fii mic!
Lupul şi-o scufiţă...
ba... şi-o bunicuţă!
Spânul, ursul, capra,
iezii
Ce se-nvârt ca
titirezii!
Nu-i lesne nici să fii zmeu!
Însă cel mai trist
sunt eu! Vai-vai-vai!
Nu-i de colea să
fii mic...
Grea e viaţa de pitic!
Nu-i aşa că am şi voce, copii?
Uite... că la Operă încă n-am încercat! Dar nu mai merg nicăieri... Totuşi,
dacă mă gândesc bine... cel mai fericit m-am simţit în poiana Albei ca Zăpada.
Era şi multă veselie, stăteam şi printre fraţii mei pitici... Oare... m-ar
primi înapoi?! Dacă... între timp a găsit în locul meu alt pitic?! Să mă
grăbesc... poate că prinţesa Alba ca Zăpada nici n-a băgat de seamă că lipsesc!
(Aleargă... înapoi!)
SCENA 8
Acelaşi
decor din Scena 1: Alba ca Zăpada spală, iar cei şase pitici cântă şi sar
coarda. Piticul Ion întinde rufe.
ALBA CA ZĂPADA; Gion, mai adu
apă! (Goana...) Gion, adu detergent!
(Tâgâdâm... tâgâdâm!) Gion, adu
săpun!
La
întoarcerea din cursă, piticul Ion, cu o bucată mare de săpun pe care o ţine cu
amândouă mâinile, se opreşte în mijlocul Scenei.
PITICUL (gâfâie): Alba ca Zăpada e exigentă, însă e fată bună. Totuşi... e o
poveste frumoasă, nu-i aşa, copii?!
În surdină,
melodia „Grea e viaţa de pitic”.
CORTINA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu