duminică, 10 aprilie 2011

Eminescu şi noi sau Un popor prea mic pentru o minte atât de mare... şi aia mâncată de o pisică!

   Eminescu e ca un continent: dacă porneşti să-l explorezi, pe drum uiţi de unde şi pentru ce ai plecat la drum.
   Multă vreme nu am înţeles pe deplin fenomenul Eminescu. Erau lucruri pe care le înţelesesem din prima, dar şi altele la care mă "gândeam" cu oarecari nedumeriri.
   Am înţeles că Eminescu e cel mai talentat scriitor care s-a născut şi se va naşte pe aceste meleaguri. Unii spun că e un truism. Nu e chiar aşa: mulţi, mai ales în zilele noastre sau foarte aproape, lucrează la demolarea acestui adevăr. Mi-a fost foarte clar că Eminescu e cel mai mare în cam toate domeniile pe care măcar le-a atins. Am înţeles până şi furia cu care nişte neica nimeni, imediat după revoluţie, au încercat demolarea monumentului Eminescu, "demitizarea" spuneau ei, pentru a-l aşeza pe soclu pe unul micuţ şi piţigăiat, Cărtărescu, Dealtfel, omul era chiar în fruntea insurgenţilor. Ce n-am înţeles a fost efortul ridicol de a înlocui, e adevărat bătrânul dar genialul poem Luceafărul, cu convesaţia dintre o chiuvetă şi un alt accesoriu de baie al mai sus numitului, episod introdus fraudulos dar insistent în programa de Bac a adolescentului român.
   Ce nu înţelegeam eu pe deplin, la mintea mea limitată, vor spune pe bună dreptate "prietenii mei comentatori", era "pretenţia", susţinută însă de cei mai avizaţi dintre exegeţii genialului, că Eminescu ar fi şi cel mai mare gazetar român. Propriu-zis... nu pricepeam rostul furiei disperate, vehemenţa dusă până la strigăt din articolele publicate, de pildă, în Timpul. Mi se părea o stridenţă, un contrast ce nu cadra cu maiestuozitatea imperial-omenească din cel mai profund poem care s-a scris vreodată pe planetă "Odă în metru antic". Sau cu profunzimi de cristal, inaccesibile cărtăreştilor din neam în neam, precum "La steaua".
   Mi-au trebuit cincizeci de ani de viaţă ca să înţeleg. Abia acum pricep că Eminescu era profund genial şi ca gazetar. El a ipostaziat nu doar epoca lui, ci toată pecetea istorică a poporului său. Faptul "de a fi în Lume" preţios şi bâlbâit, mereu în contrapunct cu Istoria. De pildă, şi tocita secvenţă a întâlnirii cu Baiazid, considerată de unii ca o dovadă clară de patriotism desuet, e de fapt o ironie, o autoironie, pentru că Eminescu era român în fiecare fibră a sa. De pildă, "ca întreg aliotmanul să se împiedice de-un ciot" e recunoaşterea unei neadecvări: în timp ce alte naţiuni îşi dozează acţiunea spre scopuri nu întotdeauna înalte dar precise, necesare, noi apărem năuci în calea evenimentelor, ca un "ciot", fără miză şi fără rost. Doar din obsesia naţională de a fi "la masa bogaţilor". "Sărăcia şi neamul" sunt mize totuşi prea mici...
   Nu înţelegeam nici de ce unii dintre cei mai profunzi exegeţi ai vieţii lui Eminescu, în frunte cu Constantin Barbu, susţin că marele poet şi român a fost, în prima fază "înnebunit", şi mai apoi pur şi simplu ucis. Acum înţeleg. Eminescu a fost ucis pentru că, aşa cum spunea un contemporan "nu se mai poate cu el". Devenise nu doar incomod: devenise de nesuportat. Eminescu descoperise, primul, din nou, că poporul român începea să sufere de o boală gravă, oarecum necunoscută: jigodismul. Vehemenţa lui extremă venea dintr-un soi de disperare. Atitudinea lui, în fond firească, a fost taxată de naivi drept nebunie, şi de către câţiva "apropiaţi", printre care "amicul" Maiorescu, drept un afront personal. Pentru că jigodiile, chiar instinctiv, au simţul propriilor precarităţi. Tonul dur, mai mult decât tăios, din articolele poetului a mers direct la ţintă. Şi "ţintele" au reacţionat. De remarcat că "demersul" întru jigodism al poporului român era abia la începuturi. Mi-e imposibil să-mi imaginez reacţia marelui spirit în faţa plenitudinii jigodismului, care e epoca Marinelului.
   Dar despre definiţia jigodiei, despre dezvoltarea şi stadiile jigodismului în Istoria României de la la origini şi până în prezent... în articolul viitor. Până atunci, rămânem cu constatarea că jigodismul românesc e stare perenă, nu atât de naivă, cum se crede. Din contră: jigodiile, odată ce se recunosc sunt capabile de orice. Avertisment peste ani: creierul cel mai cuprinzător dintre cele care au fost pe lume, cel al lui Eminescu, a fost uitat(?) pe o fereastră, la soare. Se pare că, în cele din urmă, l-ar fi mâncat o pisică...
   Nu e sugestiv?
   Cum să se mai facă bine o naţiune care a fost capabilă de o aşa întâmplare?! 

8 comentarii:

  1. De admirat, domnule Truţă, e şi elanul de care au dat dovadă patronii culturii româneşti (A. Pleşu şi G. Liiceanu) la "demolarea" imaginii doamnei Herta Muller, cu penibilul din dotarea domnului Liiceanu şi suficienţei (de sine) a stimabilului domn A. Pleşu. Necazul e că a ieşit tocmai invers, lucru confirmat şi de aplauzele celor 1000 de oameni de cultură prezenţi la Ateneul Român.
    Oare cât o fi costat expoziţia de falusuri a domnului H.R. Patapievici de la New York de n-au mai rămas bani statului român pentru licitaţia manuscriselor lui E. Cioran?
    Mă întreb; până unde se poate ajunge cu dispreţul diriguitorilor de destin şi cultură in ţara asta?
    Aici imaginaţia păleşte în faţa evidenţei.
    O seară placută, domnule G. Truţă!

    RăspundețiȘtergere
  2. Te salut, Ben. Eu le spun mai simplu_ jigodii!

    RăspundețiȘtergere
  3. „Nu mai pot sta cu braţele încrucişate! Din acest moment, toţi cei care se vor atinge de un singur fir de păr al unui concetăţean de-al meu, nevinovat şi singur în faţa dictaturii băsesciene evidente, vor avea parte de riposta mea dură, legitimă. Vorba lui Vladimirescu, sunt gata să îmbrac cămaşa morţii într-o luptă, e adevărat, cu mijloace constituţionale, dar fără menajamente împotriva imposturii, a nesimţirii şi lipsei de scrupule din Vale, dar şi din Ţară. Cine vine alături de mine?”
    Nu mai pot sta cu bratele incrucisate!
    Imi doresc sa cred, domnule profesor, ca nu ati imbracat „camasa mortii” doar pentru a va tine de cald si ca, dincolo de cuvinte , impreuna cu toti acei care realizeaza ca „dictatura luminata” de culoare portocalie trebuie oprita aici si acum, putem purcede la lupta. Dreapta si cu mijloace constitutionale. Desi nu de tertipuri avocatesti am avea acum nevoie, ci de „Lancea lui Horea”
    Cred, ca si dumneavoastra, in puterea Cuvantului, mai cu seama a Cuvantului scris; dar ce ne facem cu cei care nu au urechi sa auda, nu mai au ochi pentru a vedea? Pe acestia trebuie sa ii facem sa inteleaga faptul ca nu vor scapa ascunzandu-si capetele in nisip, ca ei vor fi urmatoarele victime.Trebuie sa identificam caile legale prin care sa putem schimba pas cu pas tot ceea ce ii impiedica pe ceilalti sa ni se alature.Cai si mijloace legale si extrem de concrete prin care sa ii redam societatii civile identitatea .Ne vom folosi de Cuvinte, dar cum Cuvintele nu ne mai sunt de folos, avem nevoie de actiune.
    Poate ca vi se par puerile toate aceste cuvinte, domnule profesor, dar alta cale nu cred ca exista.
    Mi s-a spus in ultimul an de zile de atatea ori ca sunt un prost. Prost ca nu m-am hotarat sa fur cu 25 la suta mai mult atunci cand salariul mi-a fost diminuat, asa cum s-au decis colegii mei, prost ca pun in pericol viitorul copilului atunci cand am hotarat, impreuna cu acesta, sa nu dam banii de protocol la bac, ( o suma deloc neglijabila, dar voi reveni asupra acestui subiect), prost ca am indraznit sa solicit conducerii unitatii plata unor zile neplatite, riscandu-mi astfel locul de munca,de atatea ori prost incat am ajuns sa o cred si eu. Si prost fiind, voi actiona in consecinta; iar din razboiul Prostului cu lumea, Lumea nu are cum sa castige.
    Si pentru ca acest prim demers sa nu ramana doar la stadiul de frumoasa intentie, va propun , domnule profesor cateva cai de actiune: recastigarea sindicatelor la nivel de unitati si transformarea acestora in bastion al societatii civile, plangeri penale si administrative impotriva tuturor acelor conducatori de unitati care incalca legea, discutii individuale si punctuale cu acele persoane care ne pot ajuta, dar care prefera deocamdata sa stea deoparte-prieteni, colegi de munca, cunoscuti-, persoane publice sau nu.
    Deocamdata atat.Imi voi invinge teama de penibil si voi da enter.
    Cu respect, Stelian Ologu, electrician, locuitor al Cetatii.

    RăspundețiȘtergere
  4. Domnule Ologu,daca veţi citi finalul articolului, dar mai ales articolul viitor... eu cred că nu ne-au mai rămas prea multe de făcut. Tara asta este prea bolnavă, de o boală veche numită jigodism. Jigodiile au ajuns, după mulţi ani de tatonare, majoritare. Dovada cea mai bună e rezultatul oricărui vot...

    RăspundețiȘtergere
  5. Ma dezamagiti, d-le profesor...
    Se pare ca acea "amasa a nortii" era totusi contra frigului...

    RăspundețiȘtergere
  6. Să poţi reproşa cuiva că te-a dezamăgit, se presupune, (logică elementară), că AI FOST AMĂGIT. Ori demersul domnului Truţă nu se vrea nici pe departe a fi demersul unui lider politic.
    E CUVÂNTUL unui om de litere îndreptat spre locuitorii CETĂTII. (vezi Aristotel), şi a cărui armă e CUVÂNTUL. Atât. În noi locuitorii CETATII e puterea.(Electorală).
    Cei care v-au amăgit, simplu şi clar, sunt politicienii, domnule Ologu Stelian.
    Şi, cu tot respectul, domnule Ologu Stelian, un bun simnţ elementar v-ar determina să renunţaţi la ironii vlăguite de orice umor.
    În rest, aveţi respect, domnule O.G.!

    RăspundețiȘtergere
  7. “Din acest moment, toţi cei care se vor atinge de un singur fir de păr al unui concetăţean de-al meu, nevinovat şi singur în faţa dictaturii băsesciene evidente, vor avea parte de riposta mea dură, legitimă.”
    Nu este aceasta, d-le Martin, o amagire? Doar oamenii politici ne pot dezamagi? Nu cumva si prietenii, iubita, echipa nationala de fotbal, sau chiar Plesu si Patapievici ( asta ptr ca tot erau mentionati intr-un articol)?
    A te multumi ca, de la inaltimea Turnului de fildes, sa privesti de sus Orasul, sa pui etichete si stampile, sa infierezi cu manie proletara tot ceea ce ti se pare a fi rau si urat, fara a incerca sa schimbi ceva la modul concret, nu este o solutie. Daca veti reciti, domnule Martin, Protestul domnului profesor, protest cu care a iesit in spatiul public, veti constata ca nimic din ce scrie acolo nu mai este in concordanta cu paguboasa resemnare mioritica din :”… eu cred că nu ne-au mai rămas prea multe de făcut. Tara asta este prea bolnavă…”.
    Deci da, am de ce sa fiu dezamagit.
    Cat despre “ironia lipsita de orice urma de umor”, imi pot cere iertare. Pentru lipsa de umor. Defect de epigramist.
    In rest toate cele bune va doresc.
    Si vorba poetului:” Va pot iubi mai presus de Cuvinte, dar sarutare ca Iuda nu va pot da!”
    Cu stima O.S. (nu OG )

    RăspundețiȘtergere