FOCUL
-eseu teatral despre temeiul Furiei-
”Singurătatea e un oraș
În care ceilalți au murit.”
Ana Blandiana
Personajele:
VASILE-
ȘEF DE ABATAJ
FILOZOFUL
MINER
1
MINER
2
ȘOFERUL
UCENICUL
REPORTERUL
BABA
SOLDATUL
Synopsis
În mineriada din ianuarie 1999, o dubă ce se
îndrepta spre București capotează lângă
Costești, locul celebrei bătălii între ortaci și armată, iar focul de tabără
izbucnit din cărbunele ce urma a fi
basculat, simbolic, în Piața Victoriei, devine pretextul, motivul și
scuza furiei, violenței de limbaj, dar și fizică, rudimentului gândirii.
Vasile, șef de abataj și ”comandantul” grupului, vrea să dovedească
inconsistența teoriei Focului, ce descoperă în om instincte primare, dar și
faptul că e un om normal, provenit dintr-o nație și colectivitate blândă și
înțeleaptă- el însuși defectase duba, turnând zahăr în rezervor, ca să nu mai
ajungă la București- însă, după ce privește o zi întreagă în miezul flăcării,
devine furios, violent, violator și chiar criminal. Furia e simptom al
cantonării unui grup, colectivități și chiar națiuni, într-o perpetuă
copilărie: suntem ca un puști care s-a jucat o zi întreagă, cu cu tandră
inconștiență, iar spre seară, cu zâmbetul pe buze, scoate ochii unei vrăbii
căzute din cuib. Un eseu teatral despre furia ce nu mai poate fi controlată și
duce, inexorabil, la violență și crimă.
ACTUL I
Scena 1
Două
faruri ”ochi de pisică” trec prin cortină. Zgomot de motor care se ”rupe”.
Cortina se ridică. Dintr-o dubă sar cinci mineri: lămpașe, căști, cizme. Și
bâte. Decor semimontan: pădure. Din cabină coboară Șoferul, și el îmbrăcat
miner, și Reporterul, singurul ”civil”.
REPORTERUL (își suflecă mânecile): Intrăm?
ȘOFERUL: Unde,
coconaș?!
REPORTERUL: Sub
motor.
ȘOFERUL: Ce să
căutăm... sub motor?!
REPORTERUL: Să-l
reparăm!
ȘOFERUL: Tot
atâtea șanse ca Ciociolina să fie fată mare: utilaju’ e leat cu Gheorghiu
Dej...
MINER 1: ...
rudă cu Radu de la Afumați...
MINER 2: ...
nepotu’ lu Burebista!
UCENICUL: Și
acum ce facem?!
ȘOFERUL: Ce-a
făcut tata: s-a pus cu curu-n iarbă! (Se
trântește.)
REPORTERUL (început de disperare): Nu se poate!
VASILE (se așază și el în iarbă): Orice se poate
în Lumea asta: să ningă în august, să înmugurească șina de cale ferată.
Darămite... să crape un motor de pe vremea lui Burebista!
REPORTERUL: Și
eu cum ajung la București?!
UCENICUL: Cu
liftu’!
REPORTERUL: O să
mă urc pe Parlament și o să transmit din miezul fierbinte al evenimentelor, cum
bravii noștii mineri iau cu asalt instituția!
MINER 1 (se aruncă în iarbă): Te mai urci...
MINER 2: ... pe
instituția numită mă-ta!
REPORTERUL (răcnet): O să primesc premiul Pulitzer
pentru reportaj!
MINER 1: O să
iei premiul puliței pentru stat cu curu-n iarbă...
MINER 2: ... sau
pentru râgâit!
Reporterul
se așază pe jos, în mijlocul șoselei.
MINER 1:
Tramvaiu’ de șase tocmai trecu, Făt Frumos din balta gării!
MINER 2: Și nici
Moartea nu vine la comandă!
REPORTERUL: Mă
ia Miron în tabul lui!
VASILE: Miron e
în față.
UCENICUL: Și...
noi?!
VASILE: Încheiem
convoiul.
REPORTERUL: O să
se-ntoarcă să mă ia! (Scoate telefonul:
apeluri disperate.) El mi-a zis: ”Transmiți tot ce vezi!”
MINER 1 (spre Miner 2): Tu... ce vezi?!
MINER 2: Un
măgar melancolic în mijlocul șoselii!
MINER 1: ...
care trimite SOS-uri spre nicăieri!
REPORTERUL (șuier disperat): O să mă audă Dumnezeu!
MINER 2:
Dumnezeu are telefonul deschis doar luni între cinci și cinci!
Reporterul
continuă să chinuie telefonul. Furios, îl aruncă în iarbă.
MINER 1: Nu
răspund... nici Miron... nici Dumnezeu?!
MINER 2 : Măcar
închide gura: faci adiționale!
UCENICUL: Nea
Vasile, cum adică: ”încheiem convoiul”?!
MINER 1:
Adică... unde-i coada... hop și noi!
UCENICUL: Nu
ziceai mata, citez din memorie, că suntem ”nava-amiral a flotei ortace”?!
VASILE: Tocmai
am fost...
UCENICUL: Și
amiralul... stă-n coadă?!
MINER 2: Nu: în
limbă!
VASILE:
Nava-amiral transportă materiale strategice și întotdeauna vine în spate.
UCENICUL: Și
noi... ce ”strategice”... ducem?!
MINER 1: ... în
afară de personalitățile noastre marcante...
MINER 2: ... și
a papionului pe care l-am uitat pe pian...
VASILE: Cărbune.
UCENICUL: Ce să
facem cu... ”cărbune”?!
VASILE: Miron
vroia să-l basculeze în fața Guvernului.
UCENICUL: Să
aibă unde se slobozi câinii comunitari?!
MINER 1: Bă,
mucea: tu-l iei la mișto pe Miron...
MINER 2: ...
șefu’ nostru suprem...
MINER 1: ... zis
”Cobori în jos, Luceafăr blând...”
UCENICUL: ...
alunecând pe-o cască?!
VASILE: Miron
zicea să așezăm pe caldarâm un pat de cărbune, pe care, la vară, să plantăm
panseluțe...
UCENICUL: Și...
ochiul boului?!
VASILE: ... ca
simbol al gândurilor pașnice ale minerilor față de populația Capitalei.
FILOZOFUL (rotește dioptriile): Totuși... unde
suntem?
Ucenicul
se ridică. Se duce spre indicatorul din marginea șoselei.
UCENICUL (silabisește): Cos-tești... trei
kilometri... Nea Vasile, unde vine... Costești?!
MINER 1: La trei
mii de kilometri de Paris...
MINER 2: ... sub
balta gării din Milano!
VASILE: Undeva
între Târgu-Jiu și județul Vâlcea.
UCENICUL:
Târgu-Jiu?! M-aș putea repezi pân’ acasă!
MINER 1: Mă-ta
și tac-tu fac plajă pe Masa Tăcerii?!
UCENICUL: Numai
mama și soru-mea. Tata a fugit când aveam trei ani.
MINER 2: Cu
Ciociolina?
UCENICUL: Cu
fochista de la bloc.
MINER 1: Și
mă-ta... e mai jună decât Coloana Infinitivului?
UCENICUL: Vreo
patruzeci... cu bătaie.
MINER 2: Bătaia
i-o dau... după!
MINER 1:
Biiine... mă mulțumesc eu cu soru-ta!
ȘOFERUL: Și cu
mine cum rămâne?!
MINER 1: O
împărțim pe mă-sa în două iepe de douăzeci... și pe-a nasoală o iei tu!
UCENICUL: Vă
dați Tomi Cruiși... dar nu sunteți decât trei jumătăți de Bourvil!
ȘOFERUL: Pe ce
te bazezi, mucea fratele miresii?!
UCENICUL: V-ați
uitat în oglindă?
TOȚI TREI: Ne-am
uitat!
UCENICUL: Și...
nu s-a spart?! Arătați ca niște cizme!
MINER 1: Nu tot
ce pare a cizmă... e cizmă!
MINER 2: Și
Italia arată ca o cizmă... dar toți vor să-și bage picioru-n ea!
REPORTERUL (se uită, nervos, la ceas): Pierd vremea
între Târgu-Jiu și Vâlcea... în mijlocul unor guguștiuci... și Pulitzerul mă
așteaptă în fața Parlamentului!
MINER 1: Te
pomenești că ne deplasăm noi spre București...
MINER 2: ...
special ca tu să iei premiul puliței?!
REPORTER:
Realitatea, cu tot cu borhotul ei de curve, rahat și bâte, nu e decât un
pretext pentru Artă!
FILOZOFUL:
Adică... Napoleon s-a născut doar ca să existe ”Război și pace”?
REPORTER: Exact!
FILOZOFUL: Și
Evul Mediu a fost doar ca să se scrie ”Gargantua”?!
REPORTERUL: Și
mai exact!
FILOZOFUL: Bă,
ăsta nu-i prost!
UCENICUL: Nu-i?!
FILOZOFUL: E
tâmpit!
MINER 1: E doar
intelectual! Bă, io mă duc la București...
MINER 2: Adică,
te duceai...
MINER 1: Ca să-i
crap capu’ lu’ Lenin!
FILOZOFUL: Ăla
din mausoleu?
MINER 1: Din
fața Casii Scânteii! (Agită bâta.)
Miron a zis că mergem la București să-i crăpăm capu’ lu’ Lenin. Sau... lu’
Constantinescu?!
MINER 2: Sau...
lu’ Iliescu?!
MINER 1: La unu’
din ăștia trei! Și... golanilor din Piața Universității!
MINER 2: Asta a
fost data trecută... când ne-au căpăcit jandarii!
FILOZOFUL: De ce
să le crapi capetele?!
MINER 1: Ca să
văd că nu au creieri!
FILOZOFUL: Nici
nu-i cunoști!
MINER 2 (agită bâta): Ca să crapi capu’ la’ unu’
trebe să-l cunoști?!
MINER 1 (se așază ”mai lat” în iarbă): E bine:
suntem în timpu’ șutului... plătiți ca subteran...
MINER 2: ... cu
bani de la Stat...
FILOZOFUL:
Veșnicia s-a născut la Stat!
MINER 1: Cine a
zis-o?
FILOZOFUL: Harry
Belafonte. Sau... Ciociolina?!
VASILE: Nu mai
vorbiți prostii: nu mergem la București să spargem capete.
MINER 1:
Mergem... să punem comprese...
MINER 2: ... cu
flori de mușețel?!
VASILE: Mergem
să punem ordine.
UCENICUL: Nea
Vasile, ce-nseamnă ”ordine”?!
MINER 1: Taci...
MINER 2: ... că
miroși a foaie de boală!
VASILE: Ordine
înseamnă să așezi pe fiecare la locul lui.
UCENICUL: Și
dacă baba nu vrea să treacă strada?!
MINER 1: Dacă nu
poți, te-ajutăm...
MINER 2: ...
dacă nu vrei, te-obligăm! (Agită bâta.)
MINER 1 și MINER
2 (rotesc bâtele): O să-i obligăm noi...
cu ghioaga!
VASILE: Cât
sunteți cu mine n-o să lovească nimeni pe nimeni. Omul este...
FILOZOFUL: ...
un animal violent, zicea Dolgopov.
VASILE: Omul nu
este nici animal, nici violent. Omul este om. Adică... o ființă blândă și
înțelegătoare.
UCENICUL: Dacă
ajungeam la București... pe mata te-ar fi uns ministru al Iertării!
VASILE: Nicodată
neamul nostru n-a fost o uzină de ură. Și când a pedepsit, a făcut-o fără
cruzime.
UCENICUL: Da
cin’ l-a tras pe Horea pe roată?!
MINER 1 (se ridică): Eu plec!
MINER 2: Unde?!
MINER 1: Tot
înainte!
MINER 2 (se ridică): Spre piața Victoriei...
înainte...
MINER 1: Marș!
ȘOFERUL (cască): Într-o lună goliți halbe sub
Arcul de Triumf.
UCENICUL: Și noi
rămânem aici... să ne pape lupu’?!
MINER 1: Lupu’
nu papă fraieri. Și-n plus...
MINER 2: Prostu’
dacă nu-i fudul îi șade bine cu drumu!
UCENICUL:
Și-atunci... ce facem?!
ȘOFERUL (zvâcnește în picioare): Facem ce-a făcut
tata: a scos lada cu merinde! (Se duce în
cabină și aduce un coș cu cu alimente, pe care le așază în iarbă.)
REPORTERUL: Pot
să cinstesc și eu binecuvântata masă?
ȘOFERUL: Pomana
nu se refuză: se halește!
Reporterul
merge în cabină și se întoarce cu câteva sticle pline.
ȘOFERUL (plescăie): La țanc: mi-aș fi vândut și cureaua
de la ceas pentr-o glajă de răchie!
UCENICUL (ridică o sticlă): Te-ai linge pe dește
de-un Cotnari?
ȘOFERUL: Mai
bine te lingi pe dește... decât pe bot! (Spre
Reporter: privirea plină de recunoștință.) Și Presa e cu noi! De unde ai
muniția?!
REPORTERUL: De
la un concurs de frumusețe!
MINER 1: Ești
mai arătos decât Stalin fără mustață...
MINER 2: ... și
mai sexi decât o zacuscă de ciuperci!
REPORTERUL (ridică în lumină o sticlă): Mi le-a dat
un șef de post drept mulțumire c-am zis pe post că e primul șef de post care nu
e prost!
ȘOFERUL (spre Reporterul aflat la o oarecare distanță
față de ”masă”): Vino în sânii
clasei muncitoare!
MINER 1: Ba să
stea departe!
ȘOFERUL: Ne-a
făcut un bine: a adus horinca!
MINER 2: Cine
face bine, de bine să piară! (Aruncă spre
Reporter cu un os.) N-am ajuns chiar atât de jos ca să stăm cu Presa la
masă!
UCENICUL (déjà mestecă): Tot timpul mi-e foame! Se
vede că sunt din popor!
ȘOFERUL: Poate…
din topor!
UCENICUL: Am
citit undeva că neamului ăsta, de trei mii de ani îi e foame. Zi și noapte.
Noapte și zi. E motivul pentru care am
avea cei mai puțini intelectuali pe cap de locuitori!
ȘOFERUL: Ezist-o
explicație?!
UCENICUL:
Cică... atunci când ți-e foame... ți-e greu să mai gândești! Poate... de-aia am
pornit-o și noi spre București!
Reporterul
se întoarce cu spatele la meseni. Scoate un microfon.
REPORTERUL (tare, ca să se audă în peisaj): Iubiți
fideli ascultători ai postului ”Trâmbița Văii Jiului”, sunt fericit să fiu
cronicarul luminii din adâncuri: vajnicii ortaci, ce de veacuri scot aurul
negru, ca să presare lumină peste creștetul Nației, au pornit marșul triumfal
spre prea mândra capitală. Mă aflu într-o dubă, zveltă ca o căprioară, în
mijlocul a șapte ortaci, flăcăi ca brazii, harnici și entuziaști, și care ard
de grija scumpei noastre Națiuni. În numele cui vin ei spre capitală? În numele
Adevărului și al Binelui triumfător.
Duba transportă, în mod simbolic, și circa două tone de aur negru, atent
ambalat în saci albi, simbolul păcii, în care cel alintat cu drag de întregul
nostru popor drept ”Luceafărul huilei” vrea să planteze în fața Guvernului
tandre panseluțe. Din păcate, mașina care transporta pe cei șapte salvatori ai
Nației, inclusiv subsemnatul, s-a defectat
la trei kilometri de localitatea Costești. Însă, șoferul acestei adevărate nave
amiral a flotei cărbunelui, neînfricatul Dumitru P. Dumitru, s-a și apucat,
neîntârziat, s-o repare. Suntem siguri că, în cel mai scurt timp, va reuși, și
cei șapte ortaci, inclusiv subsemnatul, vom porni în zbor ca să plantăm
gingașele panseluțe!
ȘOFERUL (admirație maximă): Miron mi-a zis: ”S-ai
grijă de el: e deștept și e de-al nostru!” (Spre
Reporter: plecăciune.)
MINER 1: Mersi,
mă! (Îi mai aruncă un os.)
ȘOFERUL (extaz): ”Vajnici ortaci!” Până și rabla
e ”zveltă ca o căprioară”!
MINER 2 (sticla sus): Noroc bun!
MINER 1 (sticla sus): Când ne-o fi mai rău... ca
acum să ne fie!
MINER 2: Așa-i
românu’ la năcaz...
UCENICUL: Noi
amu... suntem la năcaz?!
FILOZOFUL: Da’
de unde?! Tocmai am câștigat al treilea război mondial!
ȘOFERUL (sticla sus): Să dea Dumnezeu...
TOȚI (fără Reporter): ... cu toți!
Reporterul
se ridică: se duce spre pădure.
MINER 1 (aruncă un os în urma lui): Und’ te duci,
Făt Frumos din Calafat?!
REPORTERUL (tare): Ce trebuie să știe beduinul încotro
merge caravana?! (După un copac. Încet.)
Stimați ascultători ai postului liber ”Faleza Bucureștiului”: sunt mâhnit că
trebuie să fiu trâmbițașul Apocalipsei: hoardele dezlănțuite de indivizi
dubioși, ieșiți ca șobolanii de prin hrubele mizere, purtând în mâinile lor
insalubre, cât lopata lui Stalin,
oarbele lămpașe, dar și bâte, se năpustesc ca orbeții asupra mândrei
noastre capitale. Mă aflu lângă o relicvă umblătoare, datând de pe vremea
năvălirilor tătare... dacă nu și mai dedemult!... în mijlocul a șapte mineri
agresivi și gregari, ce amenință în fiecare minut că vor sparge distinsele
dumneavoastră capete. Cu ce drept?! Cu dreptul bestiei... Duba transportă și
două tone de cărbune, cu care autointitulatul ”Luceafăr alb al negrilor
cărbuni”, de fapt un aventurier zevzec, vrea să întunece cerul senin al
Dâmboviței. Noroc că Dumnezeu e sus, și mizera teleguță se rupse înainte de
localitatea Costești, județul Vâlcea. Șoferul, numitul Mitică P. Mitică,
împreună cu cei șapte ortaci, cu toții, exclusiv subsemnatul, având în
vocabular doar două cuvinte: ”Cotnari”
și ”glaja de palincă”, renunță să mai repare motorul, ceea ce nici nu s-ar fi
putut, din cauza stadiului de beat-muci, se aruncară în balta unui chiolhan. În
toată pozna, un singur lucru luminos: în Piața Victoriei vor fi cu șapte bestii
mai puțin și nicio tristă panseluță!
Scena 2
Masa
întinsă în poiană: doar Reporterul, mai departe. Exuberanță maximă.
ȘOFERUL (în picioare: sticla sus): ”Treceți
batalioane române Carpații... ”
UCENICUL: Nea
Mitică, și dacă trecem Carpații... peste ce dăm?!
MINER 1: Cu
bâtele-n statuia lui Marx!
FILOZOFUL: Să
nu-l confundăm pe Marx cu Lenin!
MINER 2: Tu de
unde-i cunoști?!
FILOZOFUL: De la
facultate.
MINER 1: E
facultăți și pentru guguștiuci?!
MINER 2: La zi
sau la ”cu șpagă”?!
FILOZOFUL: La
spre seară!
UCENICUL: Și
dacă ai facultate, de ce cari rahat cu roaba?!
FILOZOFUL: De
foame.
UCENICUL: Și la
intelectuali umblă șobolani prin foale?!
FILOZOFUL: Prin
portofel! Am urcat la catedră, dar am coborât imediat: n-aveam bani nici pentru
gaura de la covrig. M-am făcut șef de tulumbă.
UCENICUL: Nu era
mai rentabil să-ți pui șervet pe brațu’ stâng și să servești interlopi pe
plajă, la Mamaia?!
FILOZOFUL: Nu
m-ar fi lăsat Dolgopov.
UCENICUL: Cine
e... Dopov ăsta?!
FILOZOFUL: Un
tip care zice că Unu în Univers nu e nici Apa, nici Aerul. Focul e elementul
prim al Lumii. Care a transformat omul. Numai că... nu în bine.
UCENICUL: Dar...
în ce?!
FILOZOFUL: Din
maimuță în brută. Și din brută, în monstru!
ȘOFERUL (mestecă firul de iarbă între dinți): Apa
trece dacă prostu’ nu-i fudul! Cum zice Lenin: tot ce mișcă e un proces
dielectric!
UCENICUL: De
unde știi mata vorbe d-astea, nea Mitică?!
ȘOFERUL: De la
școala de vară din Geoagiu: mergeam cu spondiloza și mi-a zis fata de la
recepție!
UCENICUL: Și cum
vine cu ... diaelectrica?
ȘOFERUL: Cine
sapă groapa altuia are tichie de mărgăritar! Adică... eu apăs pe accelerație...
bujia ia foc... duba pornește cu ortacii... care ajung în fundul pământului...
scot cărbunele...
UCENICUL: Și?!
ȘOFERUL: Și
cărbunele ajunge în termocentrale... (Spre
Filozof.)... la focul ăstuia!
UCENICUL: Am
priceput: ulciorul nu merge la apă de grija altuia! Am pornit de la bujie...
ȘOFERUL: ... și
am ajuns în răgălie! (Filozofului.) Și de ce n-ai rămas să
stingi focuri?
FILOZOFUL: Din
pricina șobolanilor.
UCENICUL: Cine
s-aseamănă primește furtună!
FILOZOFUL: Ardea
un hambar. Foarte ciudat: flăcările veneau din toate părțile, de parcă cineva
trasase înadins un cerc de foc, împrejur... După un timp s-a terminat apa...
Întreb gospodarul unde e ventilul... Ridică din umeri. Când se aud primele
chițăieli de șobolani arși... parcă înflorește! ”Eu am pus focul!” strigă. ”Din
cauza șobolanilor! Să ardă! Îi urăsc!” Corul suferinței superbelor animale mi
s-a înfipt în creier... Am aruncat tulumba...
UCENICUL:
”Superbe animale”?!
FILOZOFUL:
Șobolanii sunt cele mai frumoase ființe. Inteligente, delicate, cu bun simț...
MINER 1: Mai
superbe ca Ciociolina...
MINER 2: ... și
decât Birgitte Bardot?!
FILOZOFUL: Ani
de zile, cel mai bun prieten al meu a fost un șobolan!
MINER 1: Eu am
fost prieten c-o gâscă...
MINER 2: ... și
s-a însurat cu ea!
FILOZOFUL: Avea
galeria sub camera mea: ieșea întotdeauna când eram singur. Seara, se culca la
picioarele mele...
MINER 1: Eu n-aș
fi avut curaj...
MINER 2: ... să
miros picioarele unui filozof!
FILOZOFUL: Îi
simțeam pe glezne răsuflarea delicată...
MINER 1:
Sforăia?!
FILOZOFUL: O
dată mi-a salvat viața. Am uitat un ochi de aragaz deschis... fără flacără. L-am simțit agitat: dădea din coadă, mă
implora cu ochii lui mici, spongioși... Nu pricepeam, și s-a ridicat pe
picioarele din spate, cu labele din față, pe aragaz...
MINER 2: Să nu
zici că a apăsat butonul... că beau sticla asta până la fund!
FILOZOFUL: Nicio
ființă a lui Dumnezeu nu e mai cinstită, mai delicată și mai înțeleaptă decât
șobolanul. De-asta... după ce am aruncat tulumba... m-am făcut miner.
MINER 1: Câți
șobolani n-am prins...
MINER 2: ... și
i-am aruncat în foc! Ardeau plăcut!
FILOZOFUL: Lumea
e plină de Violență. Omul este un animal violent.
VASILE: Omul nu
e animal: e o ființă blândă și, uneori, chiar înțeleaptă.
MINER 1: Și
generoasă! Ca dovadă... (Aruncă un os
spre Reporter.)
MINER 2: ...
avem grijă și de nevertebrate!
VASILE (se ridică: adulmecă): Tăceți!
MINER 1 (se aruncă pe burtă): Avioane yanchee la
joasă înălțime!
Ceilalți
se ridică: pun mâinile pe bâte. După câteva clipe apare Baba.
BABA: Bună ziua!
MINER 1 (se ridică): Americanii ne atacă…cu
babe?!
BABA: Stau peste
drum… în casa aia! Sunteți mineri?
ȘOFERUL: Mineri.
BABA: Dumnezeu
să vă binecuvânteze!
MINER 1: Cu ce
ocazie, tanti?
BABA: Baba-i
iubește pe mineri!
MINER 2: Ca
bârna-n ochi?!
MINER 1: Ca
sarea în salamu’ de vară!
BABA (o lacrimă): Bărbatu-meu a murit la mină…
VASILE: La
explozie?
BABA: Era șofer
și-i intră o sticlă sub cauciuc.... și făcu explozie!
ȘOFERUL: Câte sticle
mi-au explodat mie!
UCENICUL: De...
Cotnari, nea Mitică?!
BABA: Avea o curvă-n colonie. A dus schimbu’ la
șut…a apăsat pe volan…
UCENICUL: Îl
mânca la ouă?!
BABA: ... și s-a
urcat cu duba-n pom.
UCENICUL: Și… a
mai coborât?
BABA: L-au
coborât pompierii.
ȘOFERUL: Eu aș
fi raportat că era-n cursă normală!
BABA: Așa am și făcut, maică, m-a învățat șefu’ lui:
altfel nu plătea statu’ coșciugu’…
ȘOFERUL:
Adevărul e o curvă care se regulează la o oră de maximă audiență!
BABA: Maică,
v-am adus pomană!
MINER 1 (toba pe burtă): Unde să mai bag colivă,
tanti?
MINER 2: Pomana
nu să refuză… să consumă!
Baba
iese.
MINER 1 (în urma babei): O … regulăm?
ȘOFERUL (scuipă în spate): Plecarăm să spargem
capete în Piața Universității… și ajunserăm să regulăm babe lângă Târgu Jiu?!
VASILE:
Vedeți-vă de treabă: nici nu regulăm, nici nu spargem capete. Suntem un neam
cumpătat… (Spre Filozof.) Spune-le
ce-nseamnă ”a pune ordine”!
FILOZOFUL: A
pune ordine înseamnă a stabili reguli.
MINER 1:
Adică... a regula!
FILOZOFUL: Poate...
”a regulariza”!
MINER 1: Îți arde de filozofeală la miezul nopții,
într-o poieniță dintre Vâlcea și Târgu Jiu…
MINER 2: … lângă
o dubă deșelată de cărbuni?!
MINER 2: Eu trăiesc ca să mănânc, să beau și să ”regularizez”!
MINER 1: Și eu
trăiesc ca să beau, să regulez și să mănânc!
UCENICUL: Nu mă
interesază care e țelul în viață a doi coioți scopiți!
MINER 1: Mucea,
nu vrei…
MINER 2: … să te
hrănești din experiența a doi oameni ai muncii…
MINER 1: … care
țin pe umerii lor destoinici…
FILOZOFUL: … ca
niște Atlași!
MINER 2: …
țărișoara asta plină de nenoroc?!
MINER 1: Așa cum
a zis, la o oră de maximă audiență, însuși fostul miner de onoare…
MINER 2: …
tovarășul Nicolae Ceaușescu…
MINER 1 și MINER
2: … înainte de a prinde ultimul elicopter?!
UCENICUL: Nea
Vasile, mata pentru ce trăiești?
MINER 1: Ce,
nen-tău Vasile are două perechi de ouă?!
MINER 2: Și
chiar dacă are: noi avem patru!
UCENICUL: Nea Vasile e șef de abataj!
VASILE: Eu trăiesc ca să dovedesc că merit să mângâi
cu pașii, pământul. Că merit să respir. Însă nimic nu ne poate împiedica să fim
calmi și cumpătați!
ȘOFERUL: În Lume
nu e nimic de dovedit. Dacă muncești, crapi. Dacă stai la umbră, crapi! Orice ai face… tot crapi!
ȘOFERUL: Deși nu
m-a întrebat nimeni, declar în fața camerelor de luat vederi un sublim adevăr:
de la femeie, trecând prin galerie și ajungând la cantină, totul trebuie
regulat!
UCENICUL: Și…
stâlpii de înaltă tensiune?!
ȘOFERUL: Și!
ȘOFERUL: Nu merge o bujie… nea Mitică o regulează… o
pune la loc, ca nouă!
UCENICUL: Muierea…
dacă și-o ”pune” singură?!
ȘOFERUL: Asta se
cheamă muncă în folosul obscenității!
UCENICUL: S-ar
zice… că noi mergem la București ca să… regulăm?
ȘOFERUL: Trebe a
veni cineva să reguleze și țara asta!
UCENICUL:
Musai?!
MINER 1: Așa cum
aș regula-o io pe mă-ta!
MINER 2: Și pe
soru-ta!
UCENICUL: Nea
Vasile, spune-le mata la ăștia doi să tacă!
MINER 1 și MINER
2: Că de nu?!
UCENICUL: Fac
ce-a făcut tata!
MINER 1 și MINER
2: Ce?!
UCENICUL: A
fugit pe linia tramvaiului!
MINER 1 (țâșnește în picioare): ”Noi suntem
români…”
MINER 2 (țâșnește în picioare): ”Noi suntem
rooomâni…”
MINER1: … da’
tot aș sparge niște capete…
MINER 2: … în
Piața Victoriei!
MINER 1: Nu a...
Universității?!
MINER 2: Totuna!
VASILE: Tăceți! Noi,
oamenii, suntem ființe înțelepte… și nu animale furioase.
MINER 1: Oi fi
eu ființă blândă și înțeleaptă…
MINER 2: … da
tot vreau să ajung la București…
MINER 1 ȘI MINER
2: … ca să spargem capete!
VASILE: Nici
n-avem noi ce căuta la București! Dacă vreți să știți…
MINER 1 și MINER
2: Ce să știm?!
VASILE: Eu am
pus zahăr în rezervor!
MINER 1 ȘI MINER
2: De ce, șefu’?!
VASILE (spre dubă): Ca să crape motorul!
MINER 1 ȘI MINER
2: Și noi, amu’… ce facem?
VASILE (spre bâte): Aruncați vreascurile alea!
ȘOFERUL (se lovește peste frunte): Mă miram eu… Băgam
în marșarier… și motoru’ făcea ca capra!
VASILE: Să nu vă
pară rău. De ce să ne batem frate cu frate?! Suntem un neam…
FILOZOFUL: … blând
și împăciuitor.
VASILE: De-a
lungul veacurilor, și când a pedepsit… a făcut-o cu blândețe și înțelegere…
FILOZOFUL: De
pildă… cu Antonescu! Și cu Ceaușescu! Lumea e țesută din minciuni legate între
ele prin false adevăruri. Abia când am intrat în mină am întâlnit primele
ființe care nu mint.
UCENICUL: Care?
FILOZOFUL:
Șobolanii. Un șobolan care simte gazul nu va chițăi niciodată: ”E odicolon!”
UCENICUL: Ce
vrei să spui?!
FILOZOFUL: Că
Focul redeșteaptă în oameni instincte animalice.
VASILE: Povești!
Mai bine stăm aici pe curu-ne… bem o țuică și mâncăm cârnați… Aer curat… cântă
păsărele.
Apare
Baba ținând de toartă un coș.
UCENICUL:
Primiți cu tortul?! (Saltă „probele”.) Tobă de casă, nou-nouță… și cinci cercei de
cârnați! Plus zece kile de vinișor!
Se
împarte merindea.
MINER 1 (aruncă un cârnat spre Reporter): Poporu’ civil e milostiv…
MINER 2: …
hrănește plantele și animalele!
MINER 1: Chiar
și pe intelectuali!
ȘOFERUL (sticla sus): Să dea Dumnezeu…
TOȚI: … cu
toții!
Femeia
vrea să plece.
VASILE: Mamaie,
stai cu noi!
MINER 1: Ți-e
frică că te regulăm?
MINER 2: Nu te
teme: azi nimeni nu-ți face un bine pe gratis!
VASILE (deget la obraz): Nu fiți măgari! Poporul
nostru e un neam cu bun simț!
Reporterul
se furișează până lângă copacul lui preferat.
REPORTERUL (tare, în primul microfon.): În marșul
lor triumfal spre Capitală, vajnicii noștri ortaci au fost întâmpinați pe
traseu de populația civilă cu pâine, sare și flori de tei. Bunăoară, lângă
încercatul nostru vehicul, pe care destoinicul șofer Dumitru P. Dumitru, în
ciuda priceperii lui legendare, n-a reușit să-l pună pe roate, a apărut,
benevol și de bunăvoie, ca o soție de dac coborâtă de pe Columnă, o ființă
eterică și delicată, ce s-a prezentat a fi văduva unui miner dispărut eroic
într-o blestemată explozie, ca acelea care au ridicat la Cer atâția ortaci
de-ai noștri. Femeia a binecuvântat pe eroii-mineri, le-a urat succesuri în
efortul lor mesianic de a salva de la pierzanie încercata noastră Nație, și a
adus drept ofrandă, în memoria regretatului, un coș cu merinde și creștinescul
zaibăr. Un episod semnificativ pentru primirea entuziastă făcută de populație
bravilor noștri mineri! (Celălalt
microfon.) În asaltul disperat asupra pașnicei noastre capitale,
impertinenții mineri sunt întâmpinați de populația civilă de pe traseu cu
evidentă ostilitate: cetățenii se închid dincolo de triste ferești. Pe șoseaua
goală nu vezi decât vreo babă disperată, cum s-a întâmplat azi, când, lângă
turmentatul șofer Mitică P. Mitică a apărut o ființă opacă, pe care o vom numi
generic și pleonastic ”babă”, cu un coș de mâncare alterată, pe care l-a
oferit, ca să scape de miros, drept pomană pentru un răposat șofer-miner, bețiv
și afemeiat, ca și toți cei șapte pasageri ai dubei, de care vă vorbeam. Un caz
sugestiv pentru atitudinea de ostilitate a populației civile în fața barbariei
agresive! (Se întoarce lângă ”mase”)
UCENICUL (se înfioară): Mi-e frig!
ȘOFERUL (se ridică): Să aprindem focul!
FILOZOFUL: Mai
bine… nu!
ȘOFERUL: Cine
zice?
FILOZOFUL: Dolgopov.
ȘOFERUL: Cine e
…Dolgopov?
FILOZOFUL: Un
filozof.
ȘOFERUL: Și ce
dădea pe goarnă... Polpogov... ăsta?!
FILOZOFUL: Că
omul preistoric stătea în peșteri, lângă foc.
ȘOFERUL: Și?!
FILOZOFUL: Că,
din Antichitate până în Evul Mediu și dincolo… războinicii se rotunjeau în
jurul focului. Și ciobanii ce aruncă ciomagul după tandrele mioare se sprijină,
în ghioagă, lângă foc. Asta arată că Focul nu e doar simbolul rudimentului
agresiv, dar și, din punct de vedere psihologic, dă reacții animalice.
ȘOFERUL: Mai
du-te-n pisici cu ”rudiment” și ”vedere pisologică”! Uite, eu o să aprind
focul! (Dispare în pădure.)
Apare
soldatul.
SOLDATUL:
Mâinile și picioarele... sus!
MINER 1: Cine
zice?!
SOLDATUL: Armata
română!
MINER 2: Îmi bag
baluba-n orice armată, cu tot cu cavalerie! (Se
îndreaptă spre soldat.)
SOLDATUL: Stai… că
trag!
MINER 1: Tragi
în mă-ta!
MINER 2: Și
chiar dacă m-ai nimeri… la câtă vodcă am băgat în fizic… mă vindec pe loc! (Îi ia arma, o aruncă în iarbă.)
SOLDATUL: Nenea,
cu grijă: e pe inventar!
Miner
2 îl îndeasă în iarbă: îi pune în brațe
o sticlă și-i atârnă pe umeri un fir de cârnat.
MINER2: Poporu’
civil hrănește animalele și armata! Dar va trebui…
SOLDATUL: Ce?
MINER 2: Să
cânți ”Treceți batalioane române Carpații…”. Hai, dă pe goarnă”!
Soldatul
începe să cânte: miorlăie.
MINER 2: Taci!
MINER 1: Cânți
ca ceapa! (Spre Miner 2.) Îl
spânzurăm?
SOLDATUL (se ridică brusc în picioare): Nenea, eu
nu vreau să vă fac rău: m-a trimis dom’
comandant… a zis că a rămas în urmă o mașină de mineri…și s-o găsim. Ne-am împrăștiat
prin tot satu’…și eu am vrut să m-ascund în pădure… dar m-a pus dracu’ să vin
încoace!
MINER 1: De ce înjuri,
soldat? Nu-ți e bine?! Te-am pus la masă, te-am omenit…(Spre Miner 2.) Sau... îl
belim și-i punem sare?
VASILE (îl îndeasă pe soldat la loc în iarbă):
Nu-i lua-n seamă! Nu te teme: poporul nostru e blând și înțelept: și când
pedepsește…
FILOZOFUL:…o
face cu blândețe și răbdare. De exemplu… Gheorghe Doja!
Soldatul
începe să mestece: încet, cu teamă.
ȘOFERUL (spre Soldat): Hai!
SOLDATUL: Unde?!
ȘOFERUL: Să
descarci vreo două’j de saci! (Spre ceilalți.) Dacă tot l-am umflat p-ăsta cu mâncare și
beutură... să-l punem la cărat!
MINER 1: Nu mai ducem aurul negru în fața Nației?!
ȘOFERUL (arată spre dubă): Cu... sula?! Nația e
acolo unde e poporul și nu tagma jefuitorilor, cum zicea Mihai Viteazul!
FILOZOFUL: Poate
Mihai... Vladimirescu!
ȘOFERUL: Mai
tacă-ți pliscu’ ăla de ”intelectual”! Din pricina
voastră e secetă, nu crește iarba, iar râurile au secat! (Spre Soldat, care nu prea ar căra...) Hai, mă, că nu-ți cad ouăle!
Să vezi ce-nseamnă nobila muncă de miner!
Soldatul
urcă în dubă: prăvălește câțiva saci plini.
SOLDATUL (în timp ce descarcă): Drace!
ȘOFERUL: Unde-l
vezi pe domnu’ dracu’,
soldat?!
SOLDATUL: Voi
ați adus cărbuni... sau șobolani?!
ȘOFERUL: Și una,
și alta! Ce te privește?!
SOLDATUL: Păi...
sar din saci guzganii... ca berbecii!
MINER 1: Berbec
e tac-tu...
MINER 2: ... că
s-a urcat pe coana mă-ta...
MINER 1 și MINER
2: ... la o oră de maximă fertilență!
SOLDATUL: Două’j
de saci... o sută de șobolani! (Își
scutură palmele: a terminat.) Ar fi
mai bine să plec!
SOLDATUL: E bine
și pentru voi: dacă vede dom’ comandant că nu mă-ntorc, o să trimită să mă
caute!
MINER 2: Și?!
SOLDATUL: O să
vă găsească!
MINER 1:
Ie-te-te?! Duce armata română grija cetățeanului!
VASILE: Are
dreptate! (Îl bate pe umăr pe soldat)
Du-te, soldat!
Soldatul
se ridică, gata să plece. Miner 1 îl împinge, gospodărește, în iarbă.
MINER 2 (îi pune paharul în mână): Mai bine... ia
și udă!
SOLDATUL: Ce,
nenea?!
MINER 2 (îi umple paharul... și peste!): Căile
respiratorii!
SOLDATUL: Cum?!
MINER 1 (golește paharul): Uite așa!
MINER 2 (golește paharul): Uite așa!
SOLDATUL (uimit de repeziciunea golirii): Nenea,
sunteți băieți buni, dar...
MINER 1 și MINER
2: Dar?!
SOLDATUL: Cam
beți apă dimineața!
MINER 1: Suntem
mineri, mă...
MINER 2: ... și
minerul are în loc de inimă...
ȘOFERUL: ...
lopata lui Stalin!
MINER 1 și MNER
2: ... un ghem de foc!
MINER 1: Când ai
jăratic în tine...
MINER 2: ...
trebe a-l stinge!
ȘOFERUL (spre Ucenic): Te-ai lenevit!
UCENICUL: Dacă
stai... crăpi. Dacă muncești... tot crăpi!
ȘOFERUL: Hai
s-aducem târâșuri pentru foc!
Șoferul
și Ucenicul dispar în pădure. Soldatul se ridică și dă, din nou, să plece.
MINER1 (la urechea lui Vasile): Nea Vasile,
mata ai încredere în ăsta?!
VASILE: Am
încredere într-un soldat al armatei nației mele!
MINER 2: Dacă
se-ntoarce cu gealații… și ne ia cu arcanu’?
MINER 1: Că n-o
fi Iuda!
VASILE: Am citi
undeva că Iuda ar fi fost cel mai credincios apostol al lui Iisus.
MINER 2: Asta
ce-nseamnă?
VASILE: Dacă mă
trădează unul de-al meu…înseamnă că asta merit. Dar eu cred că omul…
FILOZOFUL: … este
un animal agresiv, zice Dolgopov.
VASILE: … e o
ființă pașnică și înțeleaptă. Și, la o adică, suntem la picnic. Ce, n-am voie, în țara mea, să mă opresc cu
mașina…
REPORTERUL (de lăngă copac): … după ce i-ai turnat
zahăr în rezervor!
VASILE: ... cu
ortacii mei, într-o poieniță, să beau vin cu apă minerală, să consum cârnați...
MINER 1: ... și
să răcnesc cântece patriotice?!
VASILE (spre soldat): Du-te, soldat, și spune-i
comandantului ce vrei tu!
Soldatul
iese. Intră Șoferul și Ucenicul, cu brațele pline de târâșuri.
ȘOFERUL: A sosit
Focul! (Începe să așeze vatra.)
FILOZOFUL:
Totuși… ar fi bine să nu-l aprinzi!
ȘOFERUL: Cine
spune?
FILOZOFUL: Dolgopov. ”Omul este de două feluri: berbec sau boier.
Focul face din berbec, boier… și invers!”
MINER 1: Te dai
cu două perechi de ouă c-ai terminat o facultate ” la spre seară”! Și eu am
terminat facultate!
FILOZOFUL: Ai
terminat… sau ești terminat?!
MINER 1: ”Organe
de mașini”! (Spre Miner 2.) Odată cu
ăsta!
MINER 2 (sare ca ars): Taci, mă!
MINER 1: O
greșeală recunoscută…
MINER 2: … e
dublu iertată! (Oftat.) Onorată
instanță, recunosc: am fost un dobitoc…
MINER 1: … dar
m-a luat valu’…
MINER 2: … eram
tineri și fără minte… și de vină a fost și contextu’: de la noi, din cartier, n-aveau facultate decât trei babe și doi
plopi fără soț…
ȘOFERUL: Acum…
ați făcut-o… ați făcut-o!
MINER 1: N-o să
mi-o iert toată viața!
MINER 2: O să
creadă lumea că suntem intelectuali…
MINER 1: … și
când am fost în Piața Universității… trebuia să ne dăm singuri cu bâtele-n
cap?!
ȘOFERUL (oftează): Și eu am călcat pe bec…
MINER 1: Tot cu…
”organe de mașini”?!
ȘOFERUL: TCM!
Demult, pe vremea lu Gheorgiu Dej… Era să dau de belea… așa că n-am recunoscut
niciodată!
UCENICUL: De
ce?!
ȘOFERUL: După
tuse măgărească… să ai ”carte” era cea mai gravă boală! Nu m-ar fi primit în
partid… Îmi luau îndemnizația de subteran și muream de foame! Doamne, ce-am
pățit!
UCENICUL (muget): Și eu am bușit-o!
ȘOFERUL: Tot…
TCM?
UCENICUL (fașa în palme): Psihologie!
ȘOFERUL: Cu
doctorat?
UCENICUL (mâna la inimă): Fără, nea Mitică… să mor
io! Doar un masterat, mic… M-a înnebunit mama…”Din toată familia, doar tu să
n-ai diplomă?!”
ȘOFERUL: Să nu
zici că și mă-ta e studentă…
UCENICUL: … la
”Poștă…
ȘOFERUL: Cam pe
acolo bănuiam…
UCENICUL: … și
telecomunicații!” E femeie de serviciu, și dacă n-avea diplomă… o dădeau afară
din slujbă!
ȘOFERUL: Și
soru-ta-i tot… la poștă?
UCENICUL: E la
”Scurgeri”.
ȘOFERUL: De ce?!
UCENICUL: De
informații! (Spre Reporter.) P-ăsta
nu-l întrebi?
ȘOFERUL: După
cum pronunță ”pulițer”… sigur știe șapte limbi…
MINER 1: … și
rusește!
UCENICUL (numără pe degete): Înseamnă că, din
poiană… fără patalama e doar nea Vasile…
MINER 2: … și
duba!
ȘOFERUL (răcnet): Îmi bag brișca-n Lume!
FILOZOFUL: Vezi?!
Simplul fapt că pregătești spuza te face violent și rudimentar!
ȘOFERUL: Mai
taci dracu’! (Spre Vasile.) Nea Vasile, dau cu chibritul?
VASILE: Dă! (Spre Filozof.) Nici eu nu cred în ce
spune Dolgopov al tău. Cum să facă focul, din berbec… boier … și invers?! Adică … acum suntem băieți cuminți și cu
cravată… și după ce ne uităm în flacără… ne facem tigri bengalezi?!
De
sub vreascuri, flacăra se ridică înaltă, suverană.
ȘOFERUL (în extazul focului): Dumnezeu hrănește
mereu o Flacără!
Apare
soldatul: gâfâie.
SOLDATUL (radios): I-am spus lui dom’
comandant că n-am văzut nici duba cu ochi de pisică, nici pe voi șapte…
REPORTERUL (de lângă copac): Șase... Eu nu fac parte
din colectiv. Până acum zece minute singurul pe care-l respectam era nea
Vasile.
ȘOFERUL: Și...
din ce ți se puse pata?!
REPORTERUL: De
când am aflat că a vârât diabet în dubă. Mi-a răpit dreptul la muncă și creație.
Mi-a făcut zob Pulitzer-ul!
SOLDATUL: N-am
văzut pe nimeni: nici măcar pe babă!
VASILE: Și… ce-a
zis?
SOLDATUL: Nimic.
Nu vă mai caută. Tot plutonu’ e pe loc
repaus, beat-mort… inclusiv dom’ comandant. Acum,
dorm, lați. Eu singur am rămas treaz... și am fugit la voi.
ȘOFERUL: Dacă
tot ai venit, vâră!
SOLDATUL Ce?!
ȘOFERUL:
Cărbune-n foc!
Soldatul
deșartă câțiva saci peste flacără.
SOLDATUL: Drace!
ȘOFERUL: Soldat,
ești mai speriat decât Ciociolina în fața brăcinarului!
SOLDATUL:
Trei... cinci... șapte... într-un singur sac!
ȘOFERUL: Ce?!
SOLDATUL:
Șobolani!
ȘOFERUL: Taci
și-mpinge! Ce... venirăm în poieniță... să numărăm guzgani?! (Dă cu piciorul în iarbă.) N-ai fi al
dracu’... să muști!
FILOZOFUL: Să
nu-i lovești!
ȘOFERUL: Asta-i
bună: am ajuns șeful asociației de protecție a șobolanilor?!
FILOZOFUL: Admit
violența față de oameni, dar niciodată față de tandrele ființe care sunt
șobolanii!
UCENICUL: Cred
că guzganii presimt!
ȘOFERUL: Ce?!
UCENICUL: Focul.
Odată, în galerie o flacără s-a ridicat până la armături... Ne-am repezit s-o stingem. Dar... problema nu era focul, ci...
șobolanii. Cum au văzut flacăra... au înnebunit. Ieșeau de prin cotloane, se
ridicau pe două labe, ca berbecii: își arătau colții. Se repezeau la cizme, ca
turbați.
FILOXOFUL Nu era
decât o ipostaziere a Furiei!
UCENICUL: Știți
când s-a terminat rebeliunea guzgănească?!
MINER 1: Când au
primit primă de Paști!
UCENICUL: Când
am stins focul. Atunci s-au întors, cuminți, în cotloane.
ȘOFERUL:
Povești! Câți șobolani n-am văzut eu la viața mea!
UCENICUL: Pe...
stradă?!
ȘOFERUL: În
piață. În parc. Și la coafor!
MINER 1: Ce
cauți tu la coafor?!
ȘOFERUL: Îmi pun
baluba pe moațe! Acum... șobolanii stau în vile, pe Magheru... la sediul
Guvernului...
MINER 2: Am
ieșit ieri prin oraș... și pe stradă nu era niciun om!
UCENICUL: Da’ ce era?!
MINER 2: Doar
șobolani. Cu cravăți, cu cizme lustruite…
VASILE:
Terminați cu prostiile! Șobolanii sunt
șobolani și oamenii sunt oameni. Omul e...
UCENICUL: ... o
ființă blândă și înțelegătoare!
VASILE: Dacă-l
lași în tihna lui...
ȘOFERUL (așază ultimul târâș): ... îți vâră
custura între coaste... pe la spate!
MINER 1: Parcă
și văd ziarele: ”Armate de șobolani...
MINER 2: ... să năpustiră
peste capitală!”
MINER 1: Nea
Mitică... uite...
MINER 2: ...
guzganii... sar din dubă!
ȘOFERUL: Să
sară!
UCENICUL: Nea
Mitică... să urcară-n pomi!
ȘOFERUL: Ce
dacă?! Tot făcurăm și noi ceva: înfrățirăm guzganii din Petroșani cu ăia de lîngă
Masa Tăcerii! De fapt... ce e Lumea?! Raiul șobolanilor!
Focul
izbucnește, strălucitor.
SOLDATUL: Ce
frumos e Focul!
ȘOFERUL: Pentru
că e foc de cărbune! (Spre Filozof.) Volkov... al tău nu zice?!
FILOZOFUL: Ce?!
ȘOFERUL: Despre
focul de cărbune!
FILOZOFUL: O fi
zis în volumul paișpe!
ȘOFERUL: Și?!
FILOZOFUL: Eu am
citit până la treișpe!
ȘOFERUL: Bă,
ascultați la nea Mitică, care v-a fost baci...
MINER 1: ... pân’
s-a îmbolnăvit de filoxeră!
ȘOFERUL: Una e
un foc de cărbune, și alta... un foc de lemne!
MINER 2:... sau
un foc la inimă! Ei, când eram tânăr aveam o gagică: ardea, dom’le!
ȘOFERUL: Focul
din cărbunele scos din miezul Pământului poartă încă buchetul sevei
adâncurilor...
UCENICUL: Că
doar n-o fi... Cotnari?!
ȘOFERUL:
Cărbunele este memoria Lumii. Tot ce a fost deasupra... șoapte, gemete...
bucurii, tristeți... alunecă într-o zi, sub... Și se face cărbune! Iar când
scapără chibritul... în flacără reînvie... șoapte, gemete...
MINER 1:
De-aia... când stăteam pe gagica aia... ce dogorea ca un godin... tipa gemea...
ca o cisternă?!
FILOZOFUL: Se
numește ”sindromul genuin”.
ȘOFERUL: A
zis-o... tot Dodo... pov?!
FILOZOFUL: Nu.
ȘOFERUL: Dar...
cine?!
FILOZOFUL:
Nimeni.
UCENICUL: Omul
sființește locul, dar năravul, ba!
ȘOFERUL (mai deșartă un sac de cărbune peste flacără.
Recită.):
”Focul acesta nu se va opri
Să verse bujori peste Lume...”
FILOZOFUL:
Poate... venin!
ȘOFERUL (transpus): ”Și americanii, și rușii
Privind
flacăra... face-vor spume!”
MINER 1: Mitică,
ești mai Eminesc...
MINER 2: ...
decât Coșbuc!
UCENICUL: Tot nu
pricep!
MINER 1: Dacă
pricepeai, erai și tu, nu ucenic...
MINER 2: ... ci măcar
miner!
UCENICUL: Ce au
rușii și americanii... cu flacăra noastră?!
ȘOFERUL: E
chestie de strategie globală! Cine n-are cărbuni...
MINER 1: ...
ciuciu foc...
MINER 2: ... și
belește baluba la rece!
UCENICUL: Nea
Mitică, poezii am ascultat... dacă mai și dansăm... ne închipuim că suntem
într-un salon de la Paris!
MINER 2: Eu îmi
închipui că sunt... pe mă-ta!
MINER 1: Și
eu... c-o ”ard” pe soru-ta!
UCENICUL: Ce
măgari pasc prin voi! Nea Vasile, de ce neamu’ ăsta stă, zi și noapte, cu
organele genitivale în gură?!
FILOZOFUL: Din
pricina romanilor.
UCENICUL: Ce au
romanii cu sugativa?!
FILOZOFUL:
Strămoșii noștri daci, oameni liniștiți și subțiri, pășteau turmele pe imaș...
când năvăliră peste ei... ăia de supseră.
UCENICUL: Ce?!
FILOZOFUL: Lapte
din țâța lupoaicei!
UCENICUL: Și de
la o țâță de lupoaică... o întreagă nație... de trei mii de ani... zi și
noapte... înjură de sfinți, moaște și, mai ales, de ”aia mă-tii”?!
SOLDATUL (singur, mai ”toarnă” un sac peste flacără):
Opt... zece... doișpe!
MINER 1: Mucea,
înveți să numeri...
MINER 2: ... din
doi în doi?!
SOLDATUL:
Guzgani!
FILOZOFUL: Lipsă
de respect!
ȘOFERUL: La ce, Măria-Ta?!
FILOZOFUL: Nu se
zice ”guzgani”.
ȘOFERUL: Da...
cum?! ”Domni guzgani”?”
FILOZOFUL: Pur
și simplu: ”șobolani”. Între om și șobolan, întotdeauna îi voi saluta pe
primii!
VASILE: Nimic nu
e mai frumos decât Omul!
UCENICUL: În
Raiul șobolanilor... nea Vasile?!
VASILE: În Raiul
pe care i l-a dăruit Dumnezeu. Și unde l-a așezat, ca ființă pașnică,
liniștită, calmă.
REPORTERUL (lângă copac: primul microfon): Tot azi
am fost martorul unui episod emoționant: un brav soldat al vajnicei Armate, obligată
de un guvern inconștient să se opună propriului popor, într-o iluminare de
conștiință a aruncat arma în păpușoi și s-a alăturat efortului eroic al celor
șapte eroi-mineri, inclusiv subsemnatul. A fost primit cu brațele deschise, cu
lacrimi și elogii reciproce, și a fost așezat, în spiritul ospitalier al
poporului nostru, la masa de campanie. Și Armata e cu noi! (Celălalt microfon.) Tot azi am fost
martorul unui episod hilar: un soldat năuc, rătăcit în rândurile Armatei, aduse
de încercatul nostru guvern ca să se pună zid în fața năvălirii hoardelor
barbare, a nimerit în capcana întinsă de cei șapte naufragiați în balta de
lângă Costești, care, deși cu ochii împăienjeniți de alcool, exclusiv eu, au
turnat pe beregata nefericitului, turț contrafăcut. Tipul... semn că și-n
armată mai sunt gunoaie... a plescăit!
SOLDATUL: Ce
frumos e Focul!
ACTUL
II
Scena 1
Focul,
înalt, maiestuos. În jurul focului, cei șapte. Și Soldatul. Și Baba.
BABA (cântă, suav): ”Deșchide, deșchide
fereastra
Numai o vorbă să-ți spun...”
ȘOFERUL: Ai o
voce de Irina Loghin altoită cu Dolănescu!
MINER 1: Vii de
la cerbu’ de aur?!
MINER 2: Poate
de la crizantema de aer...
ȘOFERUL: ... de la
Mamaia!
BABA: Ce-i
plăcea lu’ bărbatu-mieu cântecu’ ăsta! Când își dădea drumu’ …
MINER 1 și MINER
2: Pe tine?!
BABA: ... răsuna
cârciuma!
VASILE: Ai avut
parte de un bărbat tandru și iubitor...
BABA: Nu mă
bătea decât de trei ori pe zi: dimineața, la prânz și seara. Când nu putea să
alerge la curvă... îl apuca tremuriciu’. Începeau să-i
bâțăie mâinile și picioarele… ca piftia. Și înnoda țigară de la țigară.
Aprindea bricheta… se uita la mine, fix… prin limbile flăcării…
FILOZOFUL:
Rețineți: ”prin limbile flăcării”!
BABA: … ca
printr-o lentilă… și, deodată, îl apucau dracii: se repezea cu ghearele în
fuiorul meu…
FILOZOFUL:
Furios?
BABA: Nu: cu
duioșie! Ca un uliu. Ca un câine turbat.
Mă juca-n picioare.
UCENICUL: Cum?!
BABA: Cum joci
strugurii, ca să iasă mustul.
FILOZOFUL: E
ipostazierea Furiei! Și asta din pricina…
UCENICUL: Din
pricina?!
FILOZOFUL:
Flăcării!
BABA: Să mi se
fi tras mie tot chinul… de la o brichetă?!
FILOZOFUL: Focul
deșteaptă instinctele primare.
BABA: Primare…
neprimare… mă făcea terci.
ȘOFERUL: Ce are jaru’…
cu birjaru’?!
BABA: Când mă
privea prin flacără… cu ochii ăia de viezure scopit... eram fericită!
ȘOFERUL: Ești
mațochistă?!
BABA: Pentru că
știam că și el se chinuie! Îmi plăcea să văd cum suferă ca un câine! (Cântă.) ”Deșchide, deșchide
fereaaaaastra... ”
MINER 1: Bă… să știi că-mi trecu!
MINER 2: Ce?!
MINER 1: Furia.
MINER 1: Nu mai
simt nevoia să sparg capete…
MINER 2: … și să
bag ghioaga-n studente!
MINER 1: Vasile
avea dreptate: mai bine stăm aici pe curu-ne…
MINER 2: … bem
zaibăr…
MINER 1: …
consumăm cârnați de la babă…
MINER 2: … și de
la toți donatorii benevoli…
MINER 1: Și
leafa ne merge…
MINER 2: … că doar
Veșnicia s-a născut la Stat!
MINER 1: Și-n
plus, Statul e cel mai bun prieten al omului!
MINER 2: … că dă
salar de subteran…
MINER !: … și
când ești la suprafață!
MINER 2: Amin!
REPORTERUL (spre Miner 1
și Miner 2): O aveți mică!
MINER 1 și MINER
2: Ce?!
REPORTERUL:
Tensiunea. Trebuia să m-aștept!
MINER 1: La ce?!
REPORTERUL: La
lene. Cum ați dat de zaibăr și de-oleacă de pastramă… vi s-a topit entuziasmul!
Țuțea avea dreptate!
MINER 2: Ce
zicea… nen-tău Țuțu?!
REPORTERUL: ”Am
pătimit treisprezece ani prin pușcării pentru un popor de idioți!” A uitat să
spună!
MINER 1: Ce?!
REPORTERUL: Și
puturoși. Fără elan și visuri. Fără orizont!
MINER 2: Și
ce-ai vrea să facem… ca să avem… ”visuri”?
REPORTERUL: Să
fiți ce-ați fost… și mai mult decât atât!
Să lătrați ca niște buldogi: ”Hau-u-uuuu!” Să rotiți ghioaga și să
spuneți: ”Mi-am propus să sparg capete…. voi sparge capete”! În traducere
liberă: ”Dacă am luat în gură un rahat… îl mănânc!”
UCENICUL: Poftă
bună!
REPORTERUL: Ați jucat ca niciodată, ați pierdut ca-ntotdeauna!
ȘOFERUL: Tu ești
mai breaz?!
REPORTERUL: Dacă
mi-am propus Pulitzerul… o să-l iau!
MINER 1. De
toartă?!
MINER 2: Bă, mie
nu-mi place să spună un terchea-berchaa că m-am pleoștit…
MINER 1: … ca o
varză murată în mână de gospodină!
MINER 2: Io sunt
revoluționar din tată-n fiu…
MINER !: … și
din fiu în tată! (Spre Ucenic.)
Apropo… ce mai face mă-ta?
MINER 2: Și
soră-sta?!
REPORTERUL: Nu
vă mai dați zmei: sunteți doar sule blege!
MINER 1 și MINER
2: Noi?!
REPORTERUL: Nu:
tata mare! V-a crescut colesterolu’ un ceas… apoi… s-a culcat! Nici ca violenți nu mai aveți haz!
ȘOFERUL: Nici
Violența nu mai e cum era!
MINER 1 (aruncă sticla: se ridică): Prostu’ ăsta
are dreptate: ni s-a culcat prea devreme!
MINER 2 (aruncă
sticla: se ridică ): Știți bancu’ cu Sorescu?!
MINER 1: S-o
resculăm!
MINER 2: Vreau
să fiu iar negru-n ceru’ gurii!
MINER 1: Bine.
Dar cum?!
FILOZOFUL: Nu
trebuie decât să priviți drept în flacără!
MINEr 1 și MINER
2: Cât?!
FILOZOFUL: Doar
până la miezul nopții!
MINER 1: Tu ce
câștigi la afacerea asta?!
FILOZOFUL: Vreau
doar să arăt că Dolgopov are întotdeauna dreptate!
VASILE:
Vedeți-vă de treabă! Nu stați bine în iarbă… beți vin fără sifon… leafa vă
merge… Și vă osteniți degeaba! Nu există nicio furie… în niciun foc… și nici
aiurea! Omul este o ființă calmă și liniștită…
MINER 1: Ba…
încerc! (Se se așază lângă foc: o jumătate de pas.)
MINER 1: Ba…
încerc! (Se se așază lângă foc: o jumătate de pas.)
ȘOFERUL: Nu
mi-ar strica nici mie… negru în ceru’ gurii! Altfel… dacă află Miron că m-am
pleoștit… mă taie de la rădăcină! (Se
așază lângă umărul lui Miner 2.)
UCENICUL: Nu
cred o iotă… dar n-ar fi rău… să fiu rău: îmi păstrez și locu’ de muncă! (Se așază lângă Șofer.)
ȘOFERUL (spre Reporter): Hai, mă, și tu-ncoace:
poate-ți vezi Pulitzerul în flacără!
Vine și Reporterul. Toți patru, umăr lângă umăr,
privesc fix, nemișcați, drept în miezul Flăcării.
UCENICUL:
Parc-am fi!
UCENICUL: Ce?!
ȘOFERUL: Cinci
Budhe... pe budă!
SOLDATUL (privind peste flacără): Ce frumos e Focul!
Scena 2
Miner 1 și 2, Șoferul, Ucenicul și Reporterul privesc drept în miezul
focului. Mai încolo, Baba și Soldatul. Și mai încolo, Vasile și Filozoful.
UCENICUL: E
mezul nopții?
ȘOFERUL: Tocmai
s-aude orologiul!
UCENICUL: De
unde?!
ȘOFERUL: Ori de
la Cotroceni, ori de la Kremlin!
MINER 1: Să mă
ia dracu!
MINER 2: Pe ce
temă?!
MINER 1: De două
ceasuri mă uit în flacără, ca orbetele!
MINER 2: Și eu! Și
mă văd!
MINER 1: Cum?!
MINER 2: Cum
crap capete, în Piața Victoriei!
UCENICUL (clipind des): Mi-a intrat flacăra și-n
șosete! Parcă m-a luat în brațe domnu’ dracu… și mă zgâlțâie! Hau-hauuuu-uuu!
MINER 1: Simt
cum mă furnică-n ghioagă! (Se ridică: își
ia bâta.)
MINER 2: Simt
iar negru-n ceru’ gurii!
MINER 1: Hai să
mergem!
MINER 2: Unde?!
MINER 1:
Oriunde. Dar aș prefera!
MINER 2: Ce?!
MINER 1: Unde e
ceva de crăpat!
MINER 1 și MINER
2: Hauu-uuuuu-uu!
ȘOFERUL (răcnet): Simt cum mă furnică globulele
roșii din eprubeta de la spitalul Colțea!
Hauuuuu!
MINER 2: Nu mai
pot să stau pe loc: mă scarmănă roșu’ ăsta... până-n ouă!
REPORTERUL (la ambele microfoane): Bravii noștri
ortaci... nefericiții de mineri... de bunăvoie... m-au obligat... să privesc
zece ore într-o flacără... și nu știu ce dracu’ au pus în foc... lemne,
cărbune... sau șobolani... că m-au făcut să mă simt ca un dulău flămând!
Hau-u-uuuuuu!
Șoferul
se ridică și urcă în cabina dubei. După câteva clipe, tors de motor... care
merge!
ȘOFERUL (capul prin gemuleț): Toarce purceaua!
UCENICUL: Nu ziceai
că are diabet?!
ȘOFERUL: Am scos
motorina cu compot... și am băgat în rezervor țuica de la babă! Haideți, sus!
UCENICUL:
Încotro?!
ȘOFERUL:
Important e să pleci, nu unde ajungi!
Cei
doi mineri și ucenicul se urcă în dubă: își vâră capetele prin ferestruici.
ȘOFERUL (spre cei rămași jos): Pe voi nu vă mănâncă
tălpile?
SOLDATUL: Eu nu
pot, nenea: când s-o trezi dom’ comandant și mă vede lipsă... mă vâră la bulău!
ȘOFERUL (spre Babă): Nu urci, mamaie?
BABA: Ce să fac
în dubă, păcatele mele?!
ȘOFERUL: S-aibă ăștia
ce regula pe traseu!
BABA: Mă caută moartea
pe-acasă... și eu... la Poarta Sărutului?! Și-n plus...
ȘOFERUL: La
vârsta ta... mai ești pe plus?!
BABA: ... am pus o cloță pe boboci de rață!
REPORTERUL:
Hau-uuuuu-uuu! Mă luați și pe mine?
ȘOFERUL : Sus! Nea
Vasile, nu urci?
VASILE (privind
drept în flacără): Nu!
ȘOFERUL (spre Filozof): Tu nu vii, Eminescule?
FILOZOFUL: Nțț!
ȘOFERUL: Rămăi
să studiezi nemurirea sufletelor?
FILOZOFUL: Ceva
mai palptant!
ȘOFERUL: Ce e
mai palpitant decât să crapi țeste?!
FILOZOFUL: Să
măsori drumul dintre miel și lup!
ȘOFERUL (spre Soldat): Hai, mă!
SOLDATUL: Unde?!
ȘOFERUL: Să dai
jos tot cărbunele! De-aia e bună armata poporului: să taie papură, să culeagă
păpușoi și să decarce cărbunii Patriei!
Soldatul
urcă în dubă: aruncă jos și ceilalți saci de cărbuni.
SOLDATUL (sare din dubă: își scutură palmele):
Armata poporului raportează cu mândrie: focurile Patriei vor arde suverane!
ȘOFERUL (în spate): Toate pânzele sus!
Cei
patru din dubă își scot cămășile și le flutură pe ferestruici.
ȘOFERUL:
Atunci... direcția... Piața Victoriei! (Claxon.)
MINER 1 și MINER
2: Nu... la București!
ȘOFERUL: De ce?!
MINER 1: E prea
departe!
MINER 2: Până la
Dâmbovița mi se varsă borcanu’ cu vipere!
MINER 1: Fierbe
sângele-n mine!
MINER 2: Mă gâdilă
pe șira spinării... să fie scandal... nebunie!
MINER 1: Să
sparg căpățâni de... orice!
ȘOFERUL: Să fac
zob geamuri și vitrine... ca la Revoluție!
UCENICUL (din toți rărunchii): Să scot măsele...
fără clește! Să regulăm babe și studente!
MINER 1: Bună idee:
Hai s-o regulăm pe mă-ta!
MINER 2: Și pe
soru-ta! Unde ziceai că sunt garate?
UCENICUL: La
Târgu-Jiu.
MINER 1:
Singurice?
UCENICUL:
Singurice!
MINER 1 și MINER
2: Atunci... cu claxon spre... Coloana Infinitivului!
Prin
cortină: doi ochi de pisică îndepărtându-se.
Scena 3
Vasile,
singur, la jumătate de pas în fața flăcării: cu picioarele cruce, sub trunchi.
Umerii drepți.
VASILE: Nu
suntem nici mai deștepți, dar nici mai proști decât alții. Nici mai frumoși,
nici mai urâți. Nici mai calmi, dar nici mai cruzi... Cu toate astea... din
când în când dăm cu bâta în baltă. Dar... rău de tot! Alții și-au ars frații și
surorile pe ruguri... dar cine e vampirul Lumii? Vlad valahul... Adică... noi!
Neamuri întregi și-au ghilotinat căpeteniile... dar cine și-a împușcat comandantul, cum o fi fost
el!... în ziua de Crăciun? Noi! Au avut unii Auschwitz... dar cine a deportat
evreii din Bucovina?! Antonescu! Adică... noi!
FILOZOFUL (apărut, brusc, din pădure): Vorbești
singur?!
VASILE: Păi...
ce să fac dacă n-am facultate?! Bunică-mea zicea că așa se întâmplă cu oamenii
fără școală: vorbesc cu ei înșiși. Am pe scară un profesor de la Institut.
”Vasile, hai să te fac inginer! Sau... ce vrei tu!” Ce să fac eu cu ”inginer”?!
Și cu... ”ce vrei tu”?! Într-o zi îl găsesc la ușă. ” Hai! Te iau târâș!” Nu
m-am dus... Dar tu ești băiat citit... cu diplomă, și trebuie să știi: De unde
furia asta... apărută dintr-o dată și fără temei, la un neam atât de blajin?!
FILOZOFUL:
Dolgopov zice că e vorba de o dinamică a inocenței.
VASILE: Ce e
”inocența”?
FILOZOFUL: O
naivitate exemplară, ce poate fi întâlnită, în genere, la copii, dar și la
colectivități. Chiar și la Națiuni. De pildă, cum a fost marea nație germană,
care s-a dat pe mâna unui caporal. Sau marea nație rusă, încăpută în laba unui seminarist!
În general, marile nații, chiar și în plină maturitate, se întorc, periodic și
aparent inexplicabil, chiar dacă pentru puțină vreme și doar din când în când,
la stadiul copilăriei. E o stare tandră și inconștientă. Ca un copil ce se
joacă, naiv și candid, o zi întreagă, și seara... găsește sub streașină un pui
de vrabie căzut din cuib... și, cu zâmbetul pe buze... îi scoate ochii!
VASILE: Acum...
cine se-nghesuie să-și ia cu asalt propria capitală? Noi!
FILOZOFUL: Suntem
de o naivitate exemplară! Poate... pentru că, fiind o nație născută târziu și
în convulsii, gradul nostru de inocență e mai mare, iar periodicitatea clipelor
de copilărie e mai mare decât la alții...
VASILE: Poate fi
o scuză?
FILOZOFUL: Poate.
Dar... nici chiar focul nu ne mai încălzește scuzele! Există o enciclopedie a
Furiei, care e antecamera Violenței.
VASILE: Și...
Șoapta?!
FILOZOFUL: Și.
VASILE: Și...
Iubirea?!
FILOZOFUL: Mai
ales Iubirea! Dolgopov zice că Iubirea, ca și cancerul, e o furie a celulelor!
Dar eu cred că mai curând e o boală a unei copilării prelungite. Ca pojarul. Ai
văzut un copil căruia i se iau jucăriile: Devine furios, apoi, violent.
VASILE: Nu pot
accepta că poporul meu...
FILOZOFUL: Sună
atât de găunos ”poporul meu”...
VASILE: Și ce
dacă ”sună”?! Nu pot accepta ca să trăiesc într-o copilărie prelungă, parcă
fără sfârșit! Nu pot accepta că neamul meu e un copil furios că i s-au luat
toate jucăriile!
FILOZOFUL: Și ce
poți să faci?!
VASILE: Am să
pun zahăr în toate rezervoarele dubelor care se vor îndrepta spre inima patriei
mele!
FILOZOFUL: Și?!
Întotdeauna se va găsi o babă care va culege corcodușe, din care va izvorî
tescovina ce va împrospăta bujiile!
VASILE: Am să
dovedesc că Furia nu mă poate face sluga ei!
FILOZOFUL:
Nimeni nu poate rezista furiei Focului!
VASILE: Am să mă uit, fără întrerupere, o zi întreagă
în blestematul de foc! Două zile. O săptămână! Și o să rămân același care sunt:
o ființă liniștită și blajină.
FILOZOFUL: N-o
să reziști nici până dimineață!
VASILE: Cine
zice?!
FILOZOFUL:
Dolgopov. Și mai spune... că după un ceas o să începi să-ți zărești în flacără.
VASILE: Ce?!
FILOZOFUL:
Sufletul. E ca și cum ai privi într-o fântână. Îți vei zări răsuflarea în
luciul apei, ca o linie frântă. Te vei vedea, segmentat, într-o oglindă
concavă. Îți vei simți inima ca o pânză de fierestrău cioambă, ce taie o
scândură putredă de fag. Iar... după ce miezul clocotitor al flăcării îți va
coborâ în retină, vei simți cum ți se otrăvește sufletul. Și apoi... ți se va
otrăvi mintea. Cugetul. Și nu vei mai fi tu stăpânul tău!
VASILE: Dar...
cine îmi va fi stăpân?!
FILOZOFUL:
Furia. Vei fi ca un animal rănit.
VASILE: Nu cred!
Voi rămâne toată noaptea aici și voi privi, nemișcat, flacăra. Dimineața... vei
vedea că voi fi tot eu. Neschimbat!
FILOZOFUL: Pe ce
te bazezi?
VASILE: Pe
simțul meu de plăvan. Important e ceea ce ești dincoace de flacără, nu...
dincolo. Omul pare că e o trestie în bătaia vântului, dar... e ca un deal fără
vârf: nu-l bate vântul, nu-l iau apele.
Focul.
Și Vasile: privește fix în flacără.
Scena 4
Vasile
și Filozoful, singuri. Primul, așezat pe buturugă, la un pas de foc, privește
drept în flacără.
FILOZOFUL: Simți
cum crește în tine furia?
VASILE (nemișcat): Nu!
FILOZOFUL: Te
uiți în flacără de fix șapte ore. Fără pauză. Dolgopov zice că nu se poate!
VASILE: Ce nu se
poate?!
FILOZOFUL: Ca un
om să privească Focul mai mult de trei ceasuri și să rămână întreg. Ai văzut... ăi de-au plecat...
după nici două ceasuri de scăldat retina în flacără... li s-au aprins
călcâiele!
VASILE: Mie n-o
să mi se aprindă!
FILOZOFUL: Acum... trebuie să fii pe dinăuntru o mare în
furtună!
VASILE: De unde
știi tu cum sunt eu pe dinăuntru?!
FILOZOFUL:
Dolgopov nu se poate înșela!
VASILE (tare): Dolgopov ăla începe să mă calce
pe nervi!
FILOZOFUL:
Vezi?! Furia începe să lucreze în tine!
VASILE (mai tare): Nu lucrează nici o furie!
FILOZOFUL: Ba
lucrează! Vrei să-ți spun cum arăți în acest moment, pe dinăuntru?
VASILE (și mai tare): Nu!
FILOZOFUL:
Sufletul tău e un vas plin cu lapte alb... așezat peste o flacără!
VASILE (țipăt): Taci!
FILOZOFUL (mai aproape: șoaptă apăsată, lângă ureche):
În curând... lichidul. înspumat... se va ridica și va da peste buza vasului...
VASILE (șuier): Taci!
FILOZOFUL: Și
dacă nu tac?!
VASILE: O să-ți
crap țeasta!
FILOZOFUL (se ridică: brațele cruce): Quod erat
demonstrandum: mielul nu mai behăie. Nechează! Vivat Dolgopov!
Vasile
se ridică, îi pune Filozofului mâna în piept și îl împinge în iarbă.
FILOZOFUL (de jos): Te rog... lovește-mă...
izbește-mă... consumă-ți toată furia
asupra mea: durerea mă ajută să-mi simt mădularele!
VASILE:
Ridică-te... filfizonule!
FILOZOFUL: Ai
vrut să zici... filozofule!
Intră
Baba: ține în mâini un blid, din care iese aburi.
BABA: Maică,
ți-am adus lapte cald...
Vasile
n-o bagă în seamă: privește fix, drept, în Flacără.
BABA: Maică,
ești ostenit... Ai ochii roșii, ca de jder scopit...
VASILE (tare): Taci!
BABA: Am venit
să-ți spui... că te poți odihni în odaia lu’ bărbatu-meu: patu’ e neatins, n-am mai intrat acolo de când a închis ochii…
VASILE (strigăt):
Taci... babă proastă!
BABA: Maică, nu
te supăra: am vrut să-ți fac bine...
VASILE (răcnet): De ce să-mi faci ”bine”?!
FILOZOFUL (se ridică din iarbă: șoaptă apăsată):
Furia îți crește: acum va da peste margini! Ce pacoste și pe Lumea asta: Adevăr
cât mai puțin... Furie cât mai multă!
VASILE (urlet): Taci! (Se ”face” spre el.)
FILOZOFUL (se îndepărtează doi pași: se oprește): O
să mă întorc atunci când vei accepta! (Dispare.)
VASILE (tunet):
De ce mi s-ar face mie ”bine”?! N-am nevoie de binele nimănui! Și... nu sunt furios!
Îi
pune Babei palma căuș: o împinge departe de foc. Cortina cade. Prin pânză, flăcările
desenează siluetele celor doi: gesturi bruște. Sunetele unui viol.
VOCEA BABEI:
Facerea de bine... futere de babă!
VOCEA LUI
VASILE: Stai... fă!
VOCEA BABEI:
Maică... măcar nu fă zgomot!
VOCEA LUI
VASILE: Lumea e plină de zgomot. Și sub zgomot... nimic!
VOCEA BABEI: Și
ce faci... fă ”bine”!
VOCEA LUI
VASILE: Ce rost are Binele în lume?!
Și... Adevărul?!
Scena 5
Vasile,
lângă foc. Nu mai privește în flacără. Filozoful se apropie, tiptil.
FILOZOFUL: A fost o scenă exemplară!
VASILE (buimac): Nu știu cum s-a întâmplat...
Parcă mi-a pus Dumnezeu... sau Diavolul... o palmă pe creier!
FILOZOFUL: Nu
ți-a pus nimeni nicio palmă nicăieri!
VASILE: Atunci?!
FILOZOFUL: E
ipostazierea Furiei!
VASILE: Voiai să
zici... a prostiei?!
FILOZOFUL: Am
zis exact ce trebuie: am asistat la o capodoperă a Violenței!
VASILE: Nu a...
ticăloșiei?!
FILOZOFUL: Întocmai
după prospect: te-ai repezit ca un animal rănit. Cum mai răcnea baba! Exact cum
a zis Dolgopov: ”Răul făcut sub semnul
Flăcării e direct proporțional cu Binele primit!”
VASILE (alb): A fost o rătăcire...
FILOZOFUL (extaz): E doar o scenă magnifică a
Focului!
VASILE: Focul?!
(Dă cu ochii de flacără.) Atunci...
piară focul! (”Calcă” flacăra. Rămâne
jarul: îl calcă în picioare.)
FILOZOFUL (privind ”procesul”): Focul trece,
Flacăra rămâne! Răul e încrustat în om ca o cruce crescută în burta unui
dovleac!
VASILE: Ce vrei
să spui?!
FILOZOFUL: Că ai
stins doar jarul, însă... Flacăra s-a mutat.
VASILE: Unde?
FILOZOFUL: În
tine. Sâmburele ei adormit e ascuns în fiecare dintre noi și așteaptă Semnul.
VASILE: Semnul?!
FILOZOFUL: Chibritul
ce va redeștepta Flacăra... care, la rându-i, va hrăni Furia.
VASILE: Povești
nemuritoare!
FILOZOFUL:
Istoria Lumii e de fapt povestea Furiei. Metafizica Universului e o dialectică
a Violenței. Iar miezul tuturor Lucrurilor e Focul. Focul ne-a dat uneltele
care ne-au întărit trupul, ne-a modelat Gândirea, dar a adus cu el și Violența.
Dumnezeu când dă cu o mână, ia, tot pe-atât, cu cealaltă!
VASILE: Cine
zice?
FILOZOFUL:
Dolgopov!
VASILE (tare): Dolgopov ăsta... nu rimează cu
Molotov?
FILOZOFUL: Și cu
Stalin. Și cu Hitler. Și cu cine vrei! Dar ce importanță are?! Acum... Furia e
întipărită în tine!
VASILE: Nu-i
adevărat! Sunt liniștit!
FILOZOFUL: Ce
mai țipa baba!
VASILE (răcnet): A fost doar un episod
nefericit!
FILOZOFUL:
Episod nefericit pus lângă un episod nefericit... fac o Lume nefericită. În
care gestul violent e Rege!
VASILE: Ticălosule!
FILOZOFUL:
Ticălosul e cărămida de la baza Lumii. Lumea este un lanț cu zale de monștri. Totuși...
de ce-mi faci deosebita onoare să mă numești ”ticălos”?!
VASILE: Mă tot
ațăți!
FILOZOFUL: Nu
fac decât, vorba lui Flaubert, să așez o oglindă deasupra unui drum!
VASILE: De ce?!
FILOZOFUL: Ca
să-ți vezi chipul dinăuntru!
VASILE: Vâri
mereu bățul printre uluci... doar-doar mi-o sări țandăra!
FILOZOFUL: Ți-a
și sărit! Dar nu trebuie să te miri: nimeni nu scapă de furia Focului!
VASILE (urlet): Bine: mi-a sărit! Dar pot s-o stăpânesc!
(Încet.) Vezi?! Accept că Furia e în
mine. Dar... asta nu înseamnă că e și stăpâna mea!
FILOZOFUL: Vorba
Elenei de la Scornicești: ”Dovada!”
VASILE: Ce...
dovadă?!
FILOZOFUL: Cum
zicea Camus: e ușor să fii logic, dar e aproape imposibil să fii logic până la
capăt!
VASILE: Voi
fi... calm și liniștit... până dincolo de capăt!
FILOZOFUL: N-o
să reușești. Însă... poți să încerci! Totuși...
VASILE: Totuși?!
FILOZOFUL: Nu
înțeleg de ce nu-ți accepți Furia.
VASILE: De ce-aș
accepta-o?!
FILOZOFUL: Mai
întâi, că e un sentiment firesc. Profund omenesc.
VASILE: Nu! Omul
e o ființă blândă și…
FILOZOFUL (cască):
… calmă. Vorbești ca Ion Creangă
altoit cu Slavici… Iar dacă acceptăm că Furia e un apanaj al Focului…
VASILE: De ce să
accept că furia e… a focului?!
FILOZOFUL: Ar fi
o bună justificare!
VASILE: Pentru
ce?!
FILOZOFUL:
Pentru… încotro am plecat noi!
VASILE: Și…
încotro am plecat noi?!
FILOZOFUL: Să
spargem capete de bucureșteni! Atunci… s-ar justifica!
VASILE: Ce s-ar
justifica?!
FILOZOFUL: Călătoria.
Care vasăzică… de vină nu mai e omul cu lămpaș…
nici măcar Miron și ai lui… și pretențiile lor de a îndrepta lucrurile
care nu merg în Lume… cum vor ei! Ba mai
mult… ar justifica și pornirea omului, în general, spre Violență. Vezi bine: de
vină nu e firea umană!
VASILE: Dar…
cine?!
FILOZOFUL:
Focul. Dacă ai fi mai conciliant și ai
accepta că, privind drept în flacără… ți
s-au ascuțit
coarnele de taur… atunci…
VASILE: Atunci?!
FILOZOFUL: … ai
face un serviciu, și oamenilor din abataj, dar și…
VASILE: Și?!
FILOZOFUL:
Omenirii!
VASILE: Ce-mi
pasă mie de… omenire?!
FILOZOFUL: Ai
face un serviciu… Lumii!
VASILE: Ce-mi
pasă mie de Lume?!
FILOZOFUL:
Univesului!
VASILE: Mă piș
pe Univers!
FILOZOFUL: Lui
Dumnezeu!
VASILE: Taci! Eu
sunt… un om blând și liniștit… ca tot neamu’ meu…
FILOZOFUL: … de
la maimuță pân’ la robot!
VASILE: … și
vreau să mă privesc în orice oglindă: a apei, a focului… și să mă văd așa cum
sunt: fără coarne, fără riduri!
FILOZOFUL: Bine.
Atunci... ești gata?
VASILE: Ce
trebuie să fac?
FIOZOFUL: Să înfrunți,
din nou, Flacăra!
Scena 6
Un
foc de două ori mai înalt. Vasile privește, fix, în flacără. Lângă el,
Filozoful.
VASILE (nemișcat): Nu e încă dimineață?
FIOZOFUL: Zorile
ating cu franjurile lor murdare pânza calmă a nopții!
VASILE: Scutește-mă
cu metaforele ieftine!
FILOZOFUL: M-ai
întrebat, ți-am răspuns. Sau... ești furios?
VASILE : Nu.
Însă... ar fi bine să-ți vezi de treabă!
FILOZOFUL: Îmi
văd. Dar... și văd!
VASILE: Ce?!
FILOZOFUL: Ce e
dincolo de marginea subțire a sufletului tău.
VASILE: Și... ce
e?
FILOZOFUL: Ar fi
mai bine să descrii tu: spovedania e balsam pentru un suflet neliniștit.
VASILE: Unde
vezi tu... ”suflet neliniștit”?!
FILOZOFUL: În
tine. Acum și aici. Da: ți-ai face singur un bine dacă ai privi în tine și ai
spune ce vezi! Sau... mă lași să ți dăruiesc eu felia de ”bine”?!
VASILE: Tu-mi
vrei mie... ”binele”?!
FILOZOFUL:
Nimeni nu ne vrea binele până la capăt. Nici măcar noi înșine. Nimeni nu ne
servește turta întreagă de Adevăr: ni se pun pe masă doar felii subțiri. Și cu
toate astea, toată viața suntem în căutarea Binelui și a Adevărului. Oricum vei
pierde... chiar și cu ajutorul meu dezinteresat. Dar... dacă te-ai spovedi...
VASILE: Dacă...
m-aș spovedi?!
FILOZOFUL: Ai fi
împăcat cu tine însuți. Și asta te-ar liniști!
VASILE (strigăt): Dar... sunt împăcat cu mine
însumi... chiar mai mult!
FILOZOFUL: Se
zice că maimultul este preaplinul Nimicului...
VASILE: ... sunt
împăcat cu... hainele de pe mine, cu iarba, cu copacii ăștia... cu șoseaua...
FILOZOFUL: Și...
cu focul?!
VASILE (urlet): Și cu focul! (Mai tare.) Vezi... privesc de zece ore
drept în miezul flăcării... și n-am nici pe dracu!
FILOZOFUL:
Atunci... de ce țipi?!
VASILE (și mai tare): Pentru că mă calci pe
nervi!
FILOZOFUL (râzând): Iată corolarul Furiei! Quod
erat demonstrandum!
VASILE (răcnet): Te ia mama dracului... cu
demonstantumul tău! (Se repede spre el.)
FILOZOFUL (brațul în față): Acum... sufletul tău e un ocean în furtună!
VASILE: Nu e
niciun ocean... și nicio furtună!
FILOZOFUL: Râuri
de lavă roșie... fierbinte... coboară din flacără... drept în valurile reci...
VASILE: Prostii!
FILOZOFUL: ...
un ocean cu valurile roșii!
VASILE: Niciun
ocean... și niciun val... roșu!
FILOZOFUL: Am coborât
în sufletul tău ca-ntr-o fântână... și văd!
VASILE: Cum...
ai coborât?!
FILOZOFUL: Pe
frânghie!
VASILE: Ba...
ocean... ba fântână!
FILOZOFUL: De
oriunde ai privi... doar ipostaze ale Furiei! Dolgopov...
VASILE (muget): La dracu’
cu Dolgopov! Dolgopov nici nu există!
FILOZOFUL: Pe
țărmul Furiei, Dolgopov e Dumnezeu!
VASILE: Nu
există Dolgopov! Nu există Dumnezeu! Nu există îngeri!
FILOZOFUL:
Dar... ce există?!
VASILE: O
ghioagă cu care am să-ți crap țeasta! (Ridică
bâta din iarbă.)
FILOZOFUL (îndepărtându-se): Oameni buni... Lume...
Omenire... Univers: aceasta este Furia! De zece ori... ”Quod erat demonstrandum”!
Apare
Soldatul.
SOLDATUL (gâfâind): Au dat și ei... am luat și
noi! Azi-noapte... noi, soldații, ne-am așezat de-o parte a șoselei... minerii...
de-ailaltă... și ne-am pus la mâncat și la băut. După miezul nopții... nouă ni
s-a terminat muștarul...
FILOZOFUL (de la zece pași depărtare, din spatele unui
copac): V-a sărit muștarul... instantaneu?!
SOLDATUL: Ei
ne-au aruncat peste șosea, muștar! Da’ și noi le-am aruncat, la schimb.
FILOZOFUL: Boabe
de Kalașnikov?!
SOLDATUL: Conserve
de cârnați cu fasole. Ba… după miezul nopții, noi am băut vinul lor, iar ei au
cântat cântecele noastre! După care… am aprins, și noi, și ei, de-a lungul
șoselei, focuri înalte…
FILOZOFUL: Ați
aprins focuri?!
SOLDATUL: Cât
casa!
FILOZOFUL: Vai!
SOLDATUL: Și
ne-am încălzit, și noi, și ei, la aceeași flacără! Însă… cum a venit dimineața…
ne-am bătut ca chiorii!
FILOZOFUL: Inevitabil!
SOLDATUL: Ne-am
spart capetele… ne-am scos dinții și ochii! De ce?!
FILOZOFUL:
Focuri înalte?! Ha-ha!
VASILE: Taci! (Îl privește fix pe Soldat.) Te-au
aranjat bine!
SOLDATUL: Era
gata să-mi scoată ochiul!
Vasile
rupe o frunză din iarbă și o lipește deasupra ochiului Soldatului. Care se zmucește.
VASILE (continuă să-l doftoricească): Stai, mă!
E frunză de sulfină! În medicină i se zice ”sulfamidă”. În mină, când te mușcă un șobolan... pui
sulfină! (Aruncă restul de plantă.) Totuși...
SOLDATUL:
Totuși?!
VASILE: Va
trebui să te omor!
SOLDATUL: De ce,
nenea?!
FILOZOFUL (de după copac): Ca să astupe un gol!
SOLDATUL: Ce
e... un ”gol”?!
FILOZOFUL: Îl locuiește o lipsă. Pricepi?
SOLDATUL: Nu.
Dar... trebuie?!
FILOZOFUL: O
lipsă de aer. Apoi... aer mult. Prea mult! Și scânteia... vine... vine... vine...
SOLDATUL: Vine?!
FILOZOFUL: Și umple Golul!
VASILE: Trebuie
să te omor...
SOLDATUL (ridică din umeri): Cum zici mata...
VASILE: Aș putea
să zic că-mi pare rău. Dar nu-mi pare, nici rău, nici bine. Un gol se cheamă umplut. O furie trebuie consumată
până la cap.
SOLDATUL: Și...
care-i capul?!
VASILE: Nu știu
care-i capul, dar simt cum tigva ta cheamă bâta mea! (Oftează.) Și... e musai să mă conformez! Altfel...
SOLDATUL: Altfel?!
VASILE: Furia lasă răni adânci pe suflet!
SOLDATUL: Cât de
adânci?!
VASILE: Ca niște
brazde. Cât niște cratere!
Cortina
cade, încet, lasă să se vadă două siluete desenate pe pânză.
VOCEA SOLDATULUI:
Nenea... cum e când mori?! Doare?
VOCEA LUI VASILE: De unde să știu?! N-am murit
niciodată!
FILOZOFUL (de după copac): Nu doare. Mai ales când
nu e moartea ta!
VOCEA LUI VASILE:
Numai Furia doare. Insuportabil!
FILOZOFUL: Orice
plin care se golește e o ușurare. Un gol care se umple... e un chin!
VOCEA LUI VASILE:
Iartă-mă, soldatule, dar durerea mea e mai aproape de mine decât durerea ta! Nu
bâțâi!
VOCEA SOLDATULUI:
De ce?!
VOCEA LUI VASILE:
Să nu te lovesc... la sulfină!
Pe
cortină se desenează, uriașă, o bâtă care cade.
Scena
7
Filozoful
se apleacă peste trupul Soldatului.
FILOZOFUL:
Dumnezeu să ne ierte!
VASILE: N-am
nicio vină: Dumnezeu a trimis Furia să mă locuiască... și nu m-am putut
împotrivi! Tu și blestematul de Dolgopov ați avut dreptate: Nimeni nu se poate
împotrivi Furiei! (Spre cel căzut.)
Istoria o să-i pună piatră de mormânt?
FILOZOFUL: Lipsă
de material! Doar va fi reținut la capitolul: ”Victime colaterale”, paragraful:
”Cine face Binele, de Bine va pieri!”
VASILE: Adevărul
umblă mereu cu capul spart!
FILOZOFUL: Vin
din pădure. Șobolanii s-au urcat, dragii de ei, în copaci. N-a mai rămas liberă
nicio creangă. Nicio frunză. Care n-a mai avut loc pe scoarță, a rămas în
iarbă. Nu poți păși fără să atingi o blăniță cenușie!
VASILE: Ce vor?!
FILOZOFUL: I-au
înnebunit focurile. În pădurea asta a fost prea mult foc. Insuportabil de mult
foc! În Lume sunt prea multe Flăcări. Așa că... așteaptă!
VASILE: Ce?!
FILOZOFUL: Să-și
descarce furia.
VASILE: Lăsați
Furia să vină la mine! (Spre pădure.)
Șobolani din toate zările, uniți-vă! Și trimiteți-mi, întreagă, toată spaima
voastră! Aștept la Post Restant și tot veninul șobolanilor cu două picioare!
FILOZOFUL: Nu
știi ce vorbești! Orice, dar nu ”doi”!
VASILE: Ce
are... ”doi”?!
FILOZOFUL:
Sămânța violenței. Două mâini. Două picioare. Doi ochi. Adam și Eva! Dumnezeu a
mizat pe Doi, dar când și-a dat seama de greșeală era prea târziu. Doi e
paradigma Violenței!
VASILE: Acum
știu!
FILOZOFUL: Ce?!
VASILE: Că focul
nu trebuie să ardă: trebuie să ”se” ardă!
Se
întinde în iarba arsă, pe vatra stinsă a Focului. Mâinile și picioarele: cruce.
Ochii, spre cer.
FILOZOFUL (se apleacă peste el): Ce faci?!
VASILE: Cu cine
vorbești?
FILOZOFUL: Cu
tine!
VASILE: Eu nu
mai sunt acolo!
FILOZOFUL:
Dar... unde ești?!
VASILE: Deasupra!
FILOZOFUL:
Deasupra... cui?
VASILE: A mea. Ia
chibritul!
FILOZOFUL (ia chibritul): Și?!
VASILE: Scapără!
Scena 8
Poiana,
pustie. Doar spuza unde a ars focul: un rotund cenușiu, stins.
VOCE: Domnule
comisar, vă spun ce-am văzut cu ochii mei... Mă trimisese dom’
comandant să caut pe-un soldat... pe care tot dumnealui îl trimisese să caute
niște mineri care, cică, se rătăciseră prin pădure... Mergeam și cântam, ca să
nu-mi fie urât, ”Treceți batalioane române Carpații”... când, la cinci pași în
față, chiar din poienița asta... deasupra copacilor... s-a ridicat o flacără...
Dar... ce flacără, dom’ comisar: era o văpaie! Rotundă... și cu coviltir în jos... ca o pară... sau ca o
parașută... nu de-alea de pe DN 1... mai curând ca gămălia unei bombe
atomice... cum am văzut la Hiroșima... în filmu’ ăla cu Tom Cruise... sau Harry
Belafonte... o măciulie de flăcări alb-violete... ca o ciupercă, dom comisar...
o ciupercă de foc! M-am speriat... am crezut c-a început al treilea război
mondial... sau că n-am fost atent, cum ne-a tot avertizat dom comandant, că ies
minerii de după copaci... și-ți dă cu-o bâtă-n cap... de vedeam stele verzi...
sau că mi se trăgea de la beția din noaptea trecută... când am fost muci tot
regimentu’... inclusiv dom comandant... M-am
ciupit... eram și treaz, și nevătămat... cum rar mi se întâmplă în ultima
vreme... dar ciuperca de foc era tot acolo... pe cer, deasupra poieniței... Am
vrut să fug, dar... când dracu’ e să te ia, te
ia și din ușa bisericii: pașii m-au dus tot în poieniță... Când m-am uitat în
iarbă... era doar rotocolul ăsta de spuză... cum îl vedeți acum: nici urmă de
foc... și când m-am uitat în sus... dispăruse și ciuperca! Am uitat să vă spun
că, în timp ce mă apropiam de poieniță... copacii foșneau... dar nu foșneau,
dom’ comisar: se zgâcinau ca după furtună... era un zgomot de nu mă puteam
înțelege cu mine însumi... ca o furie fără motiv... un muget... un vuiet de
mare... de ocean... ca ăla din Titanic, cu Tom Cruise... Și, colac peste pupăză,
nu puteam înainta din cauza șobolanilor: erau peste tot, câtă frunză și iarbă,
se văietau ca într-un cor, mai tare decât Maria Dragomiroiu... Însă... când am ajuns în poieniță... și când
am constatat că ciuperca se dusese dracului... vuietul a încetat, brusc. Nu se
mai mișca nicio creangă, nicio frunză. Au dispărut și șobolanii. M-am uitat în
spuză: nu se vedea nimic... nu era nici măcar cenușă: doar un puf mărunt, ca o
blană de guzgan... Și când m-am aplecat, în cenușa rară am găsit un bumb de
fier... un ecuson... pe care scrie... uitați-vă și dumneavoastră: ”Vasile P.
Vasile: șef de abataj” Și m-am speriat... dar nu de ecuson, de șobolani sau de
cenușă: m-am speriat de atâta liniște! Liniștea atârna în copaci, pe frunze și
în aer... și când m-am uitat iar în sus, cerul era albastru și senin, atât de
senin, de parcă eram după începutul... sau după sfârșitul?!... Lumii. Atât de
senin, dom’ comisar, și atâta liniște... încât
mi-am auzit gândul care gândea ca prostu’, în
mintea lui: ”Oare... Dumnezeu s-a împăcat cu Diavolul?! Și... cât va ține?!”
CORTINA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu