Sinopsisuri

Bună seara, domnule Wilson!

Limita șirului lui Fibonacci, numit și Numărul de Aur, autointitulat Nomero, îl roagă pe maestrul Wilson  să-l ajute să capete Corp. Maestrul îl introduce pe pretendentul la Carne în labirintul lui de oglinzi și,  provizoriu, într-un corp de bufniță. Cum  Maestrul trebuie să fie, simultan, pe mai multe scene ale Lumii, transferă echipei sale de asistenți, formată din Hanelore, garderobiera Teatrului, Electricianul și soțul Hanelorei, doi Romeo din piesa „naturalistă” Romeo și Julieta, jucată în contextul Teatrului formei, misiunea transferului ”cărnii teatrale” a corpurilor celor din scenă, printr-un proces magic („Teatrul e Magie”), în făptura informă a lui Nomero. În tot acest timp, o Voce de la Arlechin repetă: ”Stimați spectatori, pe parcursul spectacolului vă rugăm să închideți telefoanele”, actualizat la sloganuri despre Existență. În postură de Regizor, Hanelore ”transferă” pătratele de carne spre flămândul Nomero, reducându-i pe deponenţi la stadiile de Cap, Ochi, Voce și Lumină. Trezindu-se și el ciuntit, Vocea coboară de la Arlechin și își cere Carnea înapoi, însă după ce o primește se transformă într-o conștiință revoltată, îndemnând celelalte personaje să-şi revendice lipsa. Însă... Carnea are inconvenientele ei: ”nechează, doare, revendică... pute!” și mai ales, în ea s-a înșurubat suferința eternă: cariul cancerului. Nomero se trezește pe umeri cu o ”pelerină prea grea” și, în vreme ce ceilalți actanți se retrag fericiți că au scăpat de o inutilă povară, îl imploră pe maestrul Wilson să-l elibereze. După „eliberare”, Nomero e mulțumit că a trecut prin greaua încercare, în care era gata să cadă în capcana de a deveni om!

Focul

În mineriada din ianuarie 1999, o dubă ce se îndrepta  spre București capotează lângă Costești, locul celebrei bătălii între ortaci și armată, iar focul de tabără izbucnit din cărbunele ce urma a fi  basculat, simbolic, în Piața Victoriei, devine pretextul, motivul și scuza furiei, violenței de limbaj, dar și fizică, rudimentului gândirii. Vasile, șef de abataj și ”comandantul” grupului, vrea să dovedească inconsistența teoriei Focului, ce descoperă în om instincte primare, dar și faptul că e un om normal, provenit dintr-o nație și colectivitate blândă și înțeleaptă- el însuși defectase duba, turnând zahăr în rezervor, ca să nu mai ajungă la București- însă, după ce privește o zi întreagă în miezul flăcării, devine furios, violent, violator și chiar criminal. Furia e simptom al cantonării unui grup, colectivități și chiar națiuni, într-o perpetuă copilărie: suntem ca un puști care s-a jucat o zi întreagă, cu cu tandră inconștiență, iar spre seară, cu zâmbetul pe buze, scoate ochii unei vrăbii căzute din cuib. Un eseu teatral despre furia ce nu mai poate fi controlată și duce, inexorabil, la violență și crimă.

 America! America...

El și Ea, în coada unui rând format diurn la Consulatul U.S. , pentru obținerea unei vize. Ea vrea mereu să treacă în fața lui, pe motiv că și-a ”ținut rând” încă de azi-noapte, dar el, cinic și misogin, o ”trage” mereu în spate. Curând află că fiul lui, Abraham Constantin zis și Abry, și fiica ei, Emilly, ar fi proprietari a trei sferturi din magazinele din centrul L.A, că se cunosc foarte bine, sunt chiar prieteni... și ar fi chiar iubiți! Amândoi plusează o situație materială mai mult decât prospere a copiilor lor, creeând o poveste comună, în care opulența și patriotismul se împletește cu certitudinea de buni cetățeni americani: El, sculptor de porți maramureșene și-a educat copilul în spiritul iubirii de America, drept urmare, la intrarea în fiecare dintre magazinele din L.A se află o poartă maramureșană, iar fiica Ei îmbracă fiecare angajat în ii românești. Bașca, amândoi dau câte o grandioasă petrecere, și de ziua Americii, și de ziua României! Spre prânz,  rândul s-a ”topit”, cei doi râmăn singuri într-o coadă inutilă, însă nu părăsesc locul de lângă poarta Consulatului, dând ocazia Portarului să-și etaleze fumurile de cocoș româno-american. Dar se dovedește că amândouă poveștile de succes sunt de fapt gogorițe: fiica Ei nu primise viză pentru un stagiu american și, din subită dezamăgire, din studentă eminentă devine prostituată și bețivă, iar fiul lui, fanatic iubitor al Americii, ca și tatăl și bunicul său, și în circumstanțele atacurilor de la Turnurile Gemene, îi e refuzată viza și hotărăște să se îmbarce spre tărâmul mirific în cala unui vapor... dispărând pur și simplu. Așadar, Ea vine săptămânal în fața Consulatului, ca să își explice empatic neputința fiicei, iar El e pentru prima oară aici, însă merge săptămânal pe chei, la Constanța, ca să privească în direcția unde i-a dispărut fiul... Totuși, și după ce-și pun pe masă sufletele goale, nu curmă Visul: își închipuie copiii într-o nuntă american-princiară, prelungită, apoteotic, și dincolo de poarta de fier a Consulatului... spre disperarea Portarului, care trebuie să apere, conform fișei postului, ”teritoriul american”! Însă și bravul portar se dovedește a fi tot tată de emigrant, unicul său fiu ajungând în America, fără să-i mai dă niciun semn de viață... Portarul se duce, spășit, spre locuința unde îl așteaptă o soție bolnavă, iar cei doi se descoperă locatari într-o nefericirea comună, o ipostază a precarității în Iubire, dar și ai iubirii în precaritate. Apoi își dezbracă hainele „de Consulat” și pleacă în direcții opuse, urmând să se întâlnească tot aici, mâine dimineață, în coada unui nou rând...

Al patrulea personaj este Personajul în plus, ce ”trece” dintr-un ins într-altul, ”el întreabă, el răspunde”, mobil, chițibușar și neliniștit, ipostază a cetățeanului unei nații mici, umilit la cozi ”pentru orice”, dar îmbătat de ”setea marii Americi”, exercitând oftatul, inocența și șmecheria, dar și un pragmatism utopic, autohton.

O piesă despre obsesia românului pentru tărâmul mirific al celei mai de succes civilizații, despre grandoarea, dar și mizeria Visului, despre Emigrație, despre Destin și Iubire, ca ipostaze ale Nimicului.

                                    

Duplex L’Emigration sau Nu-mi lua sufletul, te rog!

 Ultima repetiție a piesei ”Istorisirile unui vierme”, ce mâine  va fi reprezentată  în fața Excelenței Sale Ambasadorul, a Marelui Juriu”, dar și a douăzeci de imigranți, de a căror aplauze depinde obținerea Marelui Premiu, în cadrul unui proiect ”Teatrul cu și pentru Imigranți”. Regizorul, autor al piesei, care face și vocea personajului invizibil, viermele Wihelm, dar e și managerul spectacolului, biciuie actorii amatori: ”Să transpirăm oleacă artistic!” pentru ca: ”Să luăm banii!”

 În piesa din piesă, în fereastră stă un măr putred, din care vorbește viermuța Wilhelmina, în așteptarea iubitului Wilhelm, ce sapă un culoar ca să ajungă lângă iubita sa. La miezul nopții, imigrantul Bart se întoarce de la slujbă, amărât că tocmai fusese concediat de la benzinăria unde lucra, ca represalii pentru că niște imigranți violaseră o capră. Bart se pregătește să părăsească definitiv locuința, dar Wilhelmina îi cere s-o ia cu el. Bart nu se învoiește, pe motiv că mărul e putred și are furnici! Atunci Wilhelmina, care văzuse ”Romeo și Julieta” la televizorul din odaia lui Bart și se visa Julieta, îi cere, la unison cu Regizorul, care aștepta să se termine specatacolul și să-și ia banii,  ca la plecare să strivească mărul, odată cu trupul ei, după modelul shakesperian, însă Bart, care se îndrăgostise de vocea din măr, refuză. Exasperat de exaltările metafizice ale lui Bart, Regizorul  strivește el însuși fructul-măr, iar Bart-actorul își jelește iubita și, ca un protest la  condiția ingrantă de emigrant, alege calea simbolic-artistică a otrăvii, în postură de Romeo. ”Un emigrant mai puțin!” jubilează cei doi supraviețuitori, dar cum spectacolul bate la ușă, cer publicului din sală ajutorul: un  voluntar Romeo... 

Singurul candidat e tot un imigrant, aflat în sală tot în cadrul unui program UE, cu emigranți pătiți ”pe bucată de piesă vizionată”, și care, deși ”alb ca spicu”,  e dispus să joace rolul lui Bart, evident contra cost...  Însă nici carioca nu-i poate da tenul măsliniu, așa încât Regizorul e nevoit să schimbe piesa. Noua piesă, în care ”intră” cei trei, și care se va juca a doua zi, aproape în direct în fața ”onoratului Juriu și a Excelenței sale Ambasadorul”, se numește ”Stația Dostoievski sau Nu-mi lua sufletul, te rog!” și îl are protagonist pe  Mister, supranumit și ”Mister Harști”, un slujbaș ceresc, între ”chirurg și geambaș de suflete”, pus să cumpere și să decupeze sufletele emigranților, pentru un motiv, la început, ambiguu. Azi are un nou Ucenic, pe care trebuie să-l inițieze în chirurgia sufletelor, și un nou pacient, pe Eva, imigrantă și prostituată din Buhuși, aflată acum într-o garsonieră dintr-o suburbie a Parisului. Sub privireile lui Mister și ucenicului său, Eva simulează conversația relaxată la telefon cu o prietenă din țară, apoi cu mama sa, unde pozează într-o soție de nabab francez și mamă realizată însă îi întrerup mereu conversația: Proprietarul, venit să-i ceară chiria restantă, un client falit și un funcționar al Primăriei, ce îi solicită Evei impozitul pe ”activitate”, și care observă că Eva, de fapt, nu-și cunoscuse părinții, fiind crescută la o casă de copii... Evident că Eva n-are bani și atunci i se sugerează să-și vândă singurele proprietăți: amintirile, sentimentele... Mister și Ucenicul dirijează o licitație telefonică și femeia le înstrăinează, pe rând, însă nu reușește să adune suma necesară, și atunci i se cere să-și vândă ce-i mai rămăsese: sufletul. Eva își vinde și sufletul, însă rămâne cu simțământul dureros al lipsei. După vânzare, Ucenicul, fost polițist de frontieră, proaspăt decedat într-un incident de graniță cu imigranți somalezi,  și-a tras un glonț în cap, ca să ajungă în Cer și să urmărească traiectoriile enigmatice ale Sufletelor, pornește în anchetă celestă și descoperă o Rezervație de suflete, unde ”obiectele” sunt ”albite”, stoarse de identitate, urmând să revină aleatoriu în pieptul pierdenților și să fie ”vopsite”, impersonal, în roșu sau albastru, aluzie la culorile de la Kremlin și din steagul UE... Ucenicul aduce ca martor în  scenariului său fantastic, stafia Colonelului din Oltenița, autoexilat la Paris, ce își bătea sufletul cu biciușca, pe motiv că i se ”instalase”, cu forța, un suflet roșu...  Apoi vine la bară, contra cost, spiritul tutelar al lui Dostoievski, mereu invocat în piesă, prototipul sufletului fierbinte și neliniștit al unui ”Est melancolic”. Feodor Mihailovici  încearcă s-o convingă pe Eva să nu-și lase sufletul vopsit, nici în roșu,  nici în albastru... ci să aibă răbdare: îi va crește un suflet nou, cum i s-a întâmplat lui însuși, după celebrul episod, din fața plutonului de execuție... Eva suportă greu pierderea de identitate, prezisă de ”prințul Sufletului”,  cere o oglindă în care să se regăsească, însă primește îndemnul perfid de a se oglindi într-o baltă de  sânge,  curs  din ”toate robinetele Lumii”...  Apa  roșie se revarsă și în Sală, ajungând și la ghetele ”onoratului Juriu”... și cum el dă banii, cei doi opresc șuvoiul cu trupul Evei, care e plantată în spărtură și sucombă, spre indiferența Regizorului: ”Era doar o emigrantă!” și a Ucenicului: ”Și era curvă!”. Totuși, Regizorul îi aduce proaspetei ”martire” un ultim omagiu lacrimogen, promițănd că-i va ridica și un monument,  drept mulțumire că stătuse ”dop” în calea ”urgiei roșii”, cere și asentimentul onoratului Juriu, numai că juriul dispăruse, dar el speră că se va întoarce: ”Occidentul are onoare... și apoi... noi suntem copiii lui de suflet!” Există și o soluție de rezervă: în caz ”de...” va ridica ”dopul” și apa roșie va ajunge până la Eiffel! Piesa se încheie cu strigătele disperate ale protagoniștilor, inclusiv a decedatei din ”dop”: ”Dați-ne Banii!  Dați-ne banii!”

  

După melci

În ”Parcul melcilor”, numit aşa pentru că găzduiește un monument-cochilie, Vânzătorul  de ziare își oferă marfa contra a zece euro exemplarul, câtorva spectatori opriți să urmărească o piesă a Actorului. Actorul e de părere că prețul unui ziar e prea mare și că ar strica ”piața”, piesa lui fiind gratuită, și se oferă să-i vândă ziarele: mai întâi pe un leu, apoi gratis, ca, în fine, să ofere el oricărui cumpărător, un leu! Însă nici așa nimeni nu cumpără vreun ziar, iar Vânzătorul, afectat, mărturisește că banii îi trebuiau pentru operația unui coleg, grav bolnav. Actorul, care tocmai perorase despre posibilitățile divine ale Teatrului de a încarna Idei, se oferă să fie mijlocitor între spectatori și omul în suferință, cerându-le celor dintâi să dăruiască ultima zi din viața personală, pe care, prin mijlocirea magică a Teatrului, după ce Dumnezeu va înmii fiecare zi, o va trece în contul nefericitului. Însă acțiunea nu are succes, prilej cu care actorul dialoghează cu spectatorii despre egoism și lipsa de empatie, doar că, brusc, Vânzătorul de ziare recunoaște că mințise, că, de fapt, banii îi trebuiau ca să-și cumpere o motocicletă. Însă, mărturisește că, la rându-i, nu spusese adevărul, că toată teoria despre puntea Teatru- oameni- Dumnezeu e o utopie, în care el însuși credea! Urmează un discurs fulminant despre Adevăr și Minciună, despre imperativul dezbrăcării de ipocrizia diurnă. Discursul e atât de patetic, încât un refugiat ascuns în mulțime, pătruns de persuasiunile Actorului întru adevăr și ”dezgolire”, își dă pe față identitatea! Omul mărturisește că, demult,  tatăl lui își făcuse studiile în România, că-l învățase limba română și îi transmisese toate iluziile  cultural-metafizice ale ”patriei din inima sa”. Iar   când e nevoit să-și părăsească meleagurile natale, devenite brusc insuportabile, în valul de refugiați ce bat la porțile Europei în toamna anului 2015, purtat de un elan melancolic, se strecură, solitar, în România. Situația lui trezește în mulțimea adunată în parc vechi fetișuri privind tradiţionala ospitalitate autohtonă. În plus, setea de senzațional a Vânzătorului de ziare, elanurile maieutice ale unui Morar, îl ridică pe  refugiatul-doctor, ajuns în ţara lui, „din motive de Allah”, depanator de biciclete şi aragaze, pe un piedestal de simpatie și îngăduință, mai ales în ochii unui Copil cu părinți emigranți, ce-şi plimbă pe alee „biţa”, de care e legată amintirea unui câine comunitar numit Napoleon, pe care l-a călcat tramvaiul... Doar Tânărul l-ar vrea întors din drum pe Refugiat, privindu-l ca pe un nou concurent... la şomaj. Demersul lui amintește Îngrijitorului parcului, de fapt slujbașul micilor ființe din cochilii, de ipostaza melcului nătâng din poezia lui Ion Barbu, din care recită împreună cu toată asistența. ”Recitalul” poetic, dar și situația utopic-dramatică a Refugiatului nu-l impresionează pe Polițist, care ar vrea să-l ducă pe „melc”, la secție. Însă, într-un elan empatic, mulțimea din jur se solidarizează cu Refugiatul, inclusiv polițistul!,  chiar și Tânărul contestatar, și fac un zid al solidarității umane în jurul lui. Însă... pe principiul că o prea mare iubire ucide, noul locatar rămâne fără aer, iar ”oamenii-cărămizi”, sub amenințările Polițistului, cum că sunt răspunzători de moartea „melcului”, îşi recapătă egoismul diurn și se împrăștie. Râmâne doar Copilul care, într-o jelanie-confesiune, gen: „Melc-melc cotobelc”, la căpătâiul nefericitului, îi cere să-i repare iar bicicleta și, împreună, să ia drumul Vestului, ca emigranți...

   

MÂINE E APOCALIPSA sau ȘAPTE TREPTE ALE INOCENȚEI 

Stelică, patruzeci de ani, doctor în Sociologie la Roma, cu lucrarea ”Șapte trepte ale Inocenței, de la tribu Wubu la Kremlin”, sub conducerea profesorului Dolgopov, după ce  studiază profesionist coeficientul de inocență al altor popoare, se întoarce în țară cu titlul de doctor în buzunar, însă, negăsind de lucru, emigrează și lucrează la Scala din Milano și la Universitate, dar ca șofer, bucătar etc. Acum, revenit pentru câteva zile în țară,  la un pahar de Borsec pe terasa unei braserii, la doi pași de intrarea blocului  în care locuiește Colonelul și a locuit și el, până în urmă cu cinci ani, e de părere că pe scara cu șapte trepte a Inocenței, inventată de Dogopov, nația noastră ar fi cel puțin pe treapta a treia, însă ”privind melancolic spre a patra”, adăugând că, în limite firești, nu e nicio tragedie, inocentul fiind, conform dicționarului, un suflet curat, candid... care însă e foarte ușor de manipulat. Dovezi:  convulsiile, micii și marii dictatori de după 89, mineriadele... Colonelul ia afirmația fostului mai tânăr vecin drept o ofensă la onoarea poporului său, dar Stelică susține că toate marile nații au avut momente de inocență, taxate prin accente severe de manipulare, vezi Hitler sau Napoleon. Cei doi pun pariu pe Inocență, urmând să urmărească reacțiile unui ”eșantion reprezentativ” alcătuit chiar din vecinii actuali de scară... pierzătorul urmând să plătească o masă completă la braserie, pentru toți.

   Stelică îi convoacă pe locatarii scării și îi anunță că mâine, așa cum se tot arăta la televizoarele la care, într-o manipulare grosieră, le umblase la Cablu... cometa Tautatis va lovi Pământul, deci va urma Apocalipsa. Totuși, ca un preambul al Marii Judecăți, și pentru a se evita disfuncțiile ”înălțării”, toţi locatarii trebuie pre-evaluaţi şi puşi pe două rânduri, pe criteriul prevalării Adevărului sau Minciunii în propria viață. ”Eșantionul reprezentativ” e alcătuit din trei dame bine trecute şi trei bărbaţi expiraţi, plus Tanti Piri, tot ce-a mai rămas din cei treizeci de locatari ai scării de pe timpul comunismului, după emigrarea tinerilor în Occident. Tanti Piri, după decesul tuturor din familie, trăieşte doar ca să vadă meciuri la televizor, n-a coborât de treizeci de ani de la etajul patru, e o unguroaică stoică, însă căzută în admirația acestui ”fabulos popor”, pe care îl înjură dulce și-i arată viciile, ca să-l călească și să-l ferească de exagerări... motiv pentru care, de la fereastră, aruncă găleți de apă rece în capul vecinilor cu creierii infestați de tarele comunismului.... Domnul Goe e un fost profesor de echitație, obsedat de mărirea și decăderea propriei pensii și de un cal vorbitor, poveste pe care pe tot parcursul piesei tot cere voie să o spună. Prietenul lui nedespărțit e Gimbirică, fost milițian-gardian ce deţine unsprezece volume, reunite într-un caiet-maculator intitulat ”Istoria paşilor pierduţi de pe scara blocului de cărămidă” unde, într-un spirit pur securistic, menţionează orice şoaptă auzită pe scară in ultimii cincizeci de ani. Cum la toate cele trei madame (Stroe, Mimi şi Nuţi), cu toate îndrăgostite cândva de Colonel, în tinerețe mare crai, acum pensionar surd și ”bășinos”, le sunt atent consemnate urcările în camera Colonelului... sunt rapid puse pe lista celor mincinoşi, unde, după o atentă cernere, sub rigorile prezidentului, trec cu toții, inclusiv organizatorul, pe banca mincinoșilor. Chiar și Colonelul, considerat de fanii Goe şi Gimbirică, erou, se dovedeşte că şi-a cucerit tresele recitând o strofă din Coşbuc, ”Din zei de-am fi nemuritori...”, timp de o jumătate de secol, la un festival de la Moscova. Însă ameninţarea morţii îi transformă pe locatari din viespi în mieluşei: într-un exces de melancolie se iartă reciproc, îşi plâng pe umeri şi dansează tandru... ceea ce îi și plasează pe prima treaptă a scării Inocenței. Sub manipularea atentă a lui Stelică, ”eșantionul reprezentativ” e tot mai convins de inerența Apocalipsei, urcă plini de voioșie următoarele două trepte ale Inocenței: Manipularea Primă, când marea majoritate a subiecților cred în obiectul manipulator, și Manipularea Totală, când un ”subiect” care cunoștea scenariul, cazul Colonelului, ajunge să creadă în fetiș. Ba chiar urcă și pe treapta a patra, Manipulare Totală, când însuși  manipulatorul începe să creadă în propria urzeală! Moment în care ”ucenicul vrăjitor”, până acum adulmecând mirosul tocăniței pe care Colonelul o va plăti la braserie, și plin de satisfacția împlinirii prorocirii sale, în perspectiva tot mai apropiată a pășirii pe treapta a cincea, Sublima Manipulare, când subiecții realizează că au fost manipulați, dar acceptă și tânjesc după obiectul manipulator, treaptă pe care o mai atinsese doar o societate tribală subdezvoltată, wubu, se sperie și anunță că totul a fost o farsă. Însă ”eșantionul” continuă urcușul ajungând chiar pe treapta a șasea, ”Meritul Credincios în rang de Iertare duioasă”, când subiecții pupă mâna care i-a manipulat, moment în care Colonelul invită ”scara” la braserie. Refuză invitația doar Tanti Piri și Stelică, a cărui prezență acolo ar fi însemnat pășirea pe treapta ultimă, semnul supremei inocențe, ”Curcia Leznea”, o paradigmă tradusă prin ”Râsul Curcilor”, când chiar subiectul manipulator își sărbătorește propria manipulare! Tanti Piri, îi scoate pe inocenți din braserie și, după ce îi răcorește cu apă rece, le cere să-și accepte inocența și de mâine să coboare, constant și sigur, de pe culmile buimăcelii și să-și  recupereze atributele de popor, în același timp fabulos și normal.

   O piesă deopotrivă corozivă și voioasă, o comedie cu râsul ce ne îngheață pe buze, despre măririle și decăderile noastre ca indivizi plasați mereu la mijlocul distanței dintre imaginea pe care ne-o facem singuri despre noi inșine, în trăirea diurnă ca ”eșantion reprezentativ”, și oglindirea de gheață pe care ne-o dăruiesc semeni de-ai noștri deveniți, după emigrări sau imigrări succesive, dureros, ”alții”...