Acum scriu o piesă despre Mihai Viteazul. Despre omul Mihai, despre iubirile sale, despre exasperarea de a fi cu doi paşi în urma unui Destin care i s-a impus. În final, sătul să tot fie "folosit", nelăsat să fie om, hotărăşte să să aleagă soluţia "lăsaţi soldaţii lui Basta să vină la mine". Este sfârşitul disperării de a fi om şi de a fi român. Scriu toate acestea şi dintr-o percepţie specială, absolut contemporană, a Voievodului. Dar şi dintr-o datorie morală: pot fi chiar strănepotul Fraţilor Buzeşti, născuţi în Cepturoaia, Căluiul de azi, unde se află şi celebra Mănăstire ctitorită de ei şi unde se poate vedea şi azi imaginea murală a Voievodului, şi el născut la doi paşi, în Vâlcea. Instinctual mă simt din aceeaşi ţărănă cu Mihai şi apropiaţii lui, dar nu şi cu numitul căţeluş Zgonea, care îl numea pe marele Domnitor "coleg".
Nu pot fi colegii lui Mihai Viteazul colaboraţioniştii odiosului marinel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu