O sută, o mie, un milion de poveşti într-una singură!

                       

   A opta ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru pentru copii „100, 100, 1000000 de poveşti, desfăşurat la Bucureşti în perioada 29 septembrie-6 octombrie, în organizarea Teatrului „Ion Creangă”, cu sprijinul generos al Primăriei Capitalei, tocmai s-a încheiat. E greu de „urmărit” un festival de asemenea amploare, după ştiinţa noastră unul dintre cele mai mari din sud-estul Europei, cu spectacole, ateliere de creaţie, parade ale personajelor, spectacole-lectură, unele, inevitabil, programate la aceleaşi ore sau în locaţii depărtate: adică mai tot ce cuprinde acest fenomen complex care a devenit teatrul pentru copii. Deşi m-am străduit să „văd” cât mai mult, să surprind, pentru propria experienţă de dramaturg, fenomenul „teatru pentru copii”, imaginea pe care mi-am format-o şi pe care o voi trece în câteva impresii, e inevitabil trunchiată. Aşadar, voi vorbi doar despre evenimentele la care am fost martor.

  „Prinţul fericit”, după piesa inspirată a lu Oscar Wilde, spectacol exuberant şi feeric, a prezentat compania israeliană de dans Sally Anne Dance Company din Tel Aviv, Saly Anne Friedland fiind directorul artistic şi coregraful trupei. Spectacolul e o fericită combinaţie între un text clasic, muzică şi dans, toate puse sub genericul, uşor redundant, de „teatru pentru copii”. Lumina luxuriantă, dansul bine cambrat pe elementele teatrale ale textului, excelenta evoluţie coregrafică ale celor şapte dansatori, echilibrează un spectacol agreabil şi artistic valoros, aflat însă la limita tematică a genului.

   „Storia di un bambino e di un pinguino”, prezentat de Teatrul Telaio din Brescia, e un spectacol de cu totul altă factură decât cel de mai sus. O poveste plină de duioşie despre prietenia dintre un pinguin şi un copil, ambii excelent interpretaţi de actorii Michele Beltrami şi Paola Cannizzaro, stă la baza unui spectacol de pantomimă de cea mai bună calitate. O jumătate de oră, o barcă roşie, manevrată cu talent de Michel Beltrami, e o lecţie de actorie, talent şi pricepere de... navigator! Soluţiile tehnico-artistice sunt uneori surprinzăroare, prin simplitate şi eficienţă,şi întregesc un spectacol căruia i-am da nota meximă.

   Un moment interesant e şi „”Pantofiorii pereche”, prezentat de Drama Theatre din Targovişte... de Bulgaria. Povestea a doi pantofiori-pereche care se iubesc, poate anvelopată mai puţin inspirat de o altă poveste-manşon... la care se adaugă dificultăţile de traducere, inexistente la primele două spectacole, fac ca prestaţia trupei bulgare să nu primească din partea micilor spectatori, aflaţi chiar pe scenă, superlativele din premise. În total, un spectacol meritoriu, deşi uşor fracturat, cu ritm şi câteva momente de virtuozitate din partea actriţei mânuitoare de ... pantofi!

   Două prestaţii siameze, „Grădina posibilului”, prezentat de Association 16 Rue De Plaisance, Rennes, Franţa, şi „Sensational” , Imaginart, Sabadell, Spania, ambele adresate copiilor sub trei ani, pun încă o dată problema convieţuirii sau dihotomiei teatru-joc. Până unde poate să „coboare” teatrul, ca limită înferioară de vârstă, dar şi ca mijloace tehnice, artistice şi, de ce nu, afective? Mai ales în cazul „piesei” franceze, vârsta miciulor spectatori tinzând spre zero, nu poate justifica, după impresia noastră, lipsa unei circumscrieri artistice şi, inevitabil, de sens şi semnificaţii. Altfel, orice joc, orice experiment pedagogic  poate deveni, în mod nemeritat şi oricum ineficient, act teatral. Confuzia e pe cale să devină totală şi să se transfere la paliere şi mai înalte. Privite doar ca avangardă, ca experimente voioase, cele două manifestări... hai să le zicem teatrale, dau totuşi semnul şi vectorul unei implicări a copilului la vârste fizice dar şi teatrale tot mai „subţiri”. Un simplu atelier teatral ar fi fost mai aproape de deziderate teatrale şi oricum mai adecvat unui demers al genului. „Carolina şi poneiul”, spectacol regizat de regretatul director al Teatrului Ion Creangă, Cornel Todea, incursiune plină de vervă şi umor în lumea feerică, dar şi meschină, a Circului, în străfundurile sufleteşti ale unui copil de paisprezece ani, care refuză să crească în lipsa iubirii părinteşti şi a unui surplus de mizerie a Lumii. Sunt motivele pentru care micuţa Carolina să arate doar  de şase ani... Povestea, bine ancorată în lumea Circului, cu efecte scenice remarcabile şi cu inerentele stridenţe aflate din plin în teatrul  românesc (De ce actorii trebuie să ţipe?!), cu aliajul de umor, sarcasm şi duioşie, încântă micii, dar şi mai marii spectatori.

   „Povestea spicului de grâu” oferită de actorii Julieana Drăghici şi Voicu Hetel, ambii semnând şi regia, e un succedaneu al pâinii, de la spicul de grâu la „produsul finit” , oferit chiar fizic micilor spectatori, aflaţi pe scenă, şi care cu greu au rezistat tentaţiei de a participa la „momentele pâinii”, cum ar fi frământarea aluatului, de pildă.. O poveste ce depăşeşte inerentul pedagogic şi de agregat, prin emoţie şi concluzia că pâinea e mai mult decât un aliment!

   Pentru a depăşi inerentul subiectivism, doar remarcăm spectacolele-lectură cu piesele premiate la Concursul Naţional de Dramaturgie ediţia a şasea, apărute într-o antologie, şi pe care doar le menţionăm: „Lumea lui Paparin” de Carmen Dominte, regia Vasile Manta, „Don’t give up, mamaie!” de Ion Bogdan Martin, regia Mihai Manolescu şi, cu voia dumneavoastră, „Grea e viaţa de pitic!” de Gheorghe Truţă, regia Anca Puşcaş.

   O manifestare de tradiţie, necesară şi eficientă, un ochean întors şi o oglindă în care Teatrul românesc pentru copii priveşte şi se priveşte.

   Excelenta organizare a colectivului Teatrului Ion Creangă, rămas fără o „aripă” importantă prin dispariţia mentorului acestui Festival, regizorul Cornel Todea, dar care a reuşit, şi sperăm că va reuşi şi în anii viitori, să păstreze atuurile unei manifestaţii deopotrivă necesare şi prestigioase. Demersul prodigios al juriului din acest an, Doina Modola, Maria Zărnescu şi Ion Parhon întăreşte şi pune o pecete de prestanţă pe un moment cultural de excepţie.