Nuferi în mâl

În ultima lună, am fost la două festivaluri de teatru. E un lux pe care mi-l permit nu de câte ori aş vrea şi aş avea ocazia: meseria de profesor "legat de glie" mă reţine... Merg doar când primesc un premiu sau când sunt invitat de un prieten, ambele ipostaze valabile de curând. Un festival serios "ţine", de regulă, o săptămână. Eu "ciup" cam trei zile, adică festivitatea de premiere, vreo cinci spectacole... şi banchetul!

La un festival, nu vezi doar spectacole de teatru: ai ocazia să intri într-o lume, unică în felul ei, de actori, regizori, dramaturgi, cronicari dramatici, directori de teatre, scenografi şi... şoferi pe autobuzele cu care vie "trupa". În genere, intelectuali din mediul artistic, unii de prim rang, alţii doar închipuiţi. Ca în Lume... La hotel, la masă, în pauzele dintre spectacole sau dintre veşnicele simpozioane cu tema "Dramaturgia românească, ieri şi azi", cu aceeaşi participanţi şi cu aceleaşi discursuri... ai avantajul că poţi sta de vorbă cu mulţi oameni, de valori şi calibre diferite. Dar, toţi, indiscutabil, poartă pecetea unei intelectualităţi evidente. Într-un festival de teatru, eu îmi permit să iau pulsul intelectualului român, mediu şi de vârf. Pe care l-am regăsit, recent, parcă neschimbat: închis în cuşca blazării senine. Intelectualul român pare mai apatic decât oricând. Îşi mărturiseşte neliniştile, şi chiar spaima, în faţa unui pahar cu vin, dar niciodată revolta faţă de o stare de care cei vinovaţi îi sunt la îndemână. El îi ştie, îi cunoaşte chiar în amănunt, dar parcă nu are forţa... pe care n-a a avut-o niciodată, de a schiţa măcar un gest de împotrivire. Pare convins că nimic nu mai are niciun rost, aşa că singura miză e să intre în sforăria diurnă, cu speranţa că, odată, i se va arunca şi lui un os. Dacă un ştab de la masa vecină, plătită din bugetul festivalului, îi trimite o sticlă de vin, se gudură, se ridică în picioare şi chiar rosteşte un galeş "Săru' mâna!" După care, îl înjură, pe sub masă, pe binefăcător. Politicul cotidian pare că nu-l interesează, deşi e conştient că dintr-acolo vin toate relele. Intelectualul român, ca şi pe vremea lui Ceau, îşi trăieşte neputinţele, dezamăgirile şi teama continuă faţă de propria ratare, cu o inconştientă seninătate. Toate furtunile de care pare uneori capabil sunt vântuleţe într-un lighean cu apă caldă, de la robinet. Stă într-o veghe continuă, ca un iepure speriat de apropierea secerătoarei, şi chiar dacă ar avea vreme să fugă, n-o face. Continuă să stea, ghemuit, înţepenit de frică, ud tot, de teama crepusculară care îl macină. Sindromul Mioriţei laie-bucălaie e mult mai încrustat în gena românului decât s-ar crede. Şi decât s-ar cuveni. Cine ar trebui să fie avangarda neînfricată a poporului său, nu e decât un dulău scopit, o pătură pe care nefericitul norod şi-o pune pe cap ca să nu vadă cum călăul de serviciu se apropie ca să-i ia gâtul. Cu o asemenea avangardă, corabia oricărui popor nu poate nimeri decât sub un pod părăsit. Şi doar, din când în când, într-o lagună în care a răsărit un nufăr. Doar că nuferii, ca să crească, au rădăcinile înfipte în mâl...

Lunga călătorie a Poporului român către Nicăieri

Episodul trei, ultimul: Nimeni în Nicăieri

Primii se terminară "băşinoşii de pensionari"... ca să folosim o sintagmă dragă Marelui Cârmaci. Ultimul pensionar care îşi trimise Sufletul în Cer fu aruncat peste bord înainte de3 şase dimineaţa: altfel, primele raze ale Soarelui ar fi lovit, nemilos şi mirositor, în hoit... Oricum, în urma corăbiei morţii, plutea, ca o coadă de cometă, un damf năucitor de putreziciune... Până şi rechinii îşi fereau nările: duhoarea devenise insuportabilă...

Numărul celor cu Sufletul transferat la Domnul, de pe corabia suferinţei, creştea, mai întâi în progresie aritmetică de raţie r, apoi în progresie geometrică cu... raţia q. Însă, nu problema râului de morţi îngrijora pe cineva... Vorba Cârmaciului: "Omul e ca dulgherul: trăieşte ce trăieşte şi apoi moare" Dar... curând, nu mai avu cine să arunce stârvurile în mare. Puntea devenise o morgă mai aglomerată decât a Spitalului de urgenţă din Slatina... Pasagerii încă vii erau muribunzi, căzuţi în bătălia cu marea Criza... iar coana Lenţi nu-şi putea murdări unghiuţele! Până mai ieri unicii beneficiari de cadavre, şobolanii începură să facă şi ei nazuri...

Totuşi, era o corabie victorioasă: Marele cârmaci anunţă prin megafon că... corabia (încă o dată scuze pentru băsefonie!) înaintează... "tot înainte" pe drumul cel bun, spre portul Nicăieri, şi că, dacă pare că ia apă, e din pricina greutăţii aurului de la BNR, care creşte, creşte...
Când, prin ceaţa deasă şi frigul pătrunzător, începu să se vadă farul chior al portului Nicăieri!Fu momentul în care Marele Cârmaci, ajutat de micul timonier care îi ţinea plosca, înălţă un discurs fulminant despre prosperitate, despre penitenţa asumată în vremi de criză şi despre delirul unui popor fericit. Păcat că nu avu cine să-l asculte: pasagerii erau morţi demult, până şi şobolanii zăceau, pe punte, cu burţile umflate, iar echipajul nu mai ieşea din cabine, din pricină de miros...

Corabia intră, triumfătoare, în portul Nicăieri. Însă, pe punte, în balansul valurilor mici, se legăna un mare, luxuriant, Nimeni...
PS: Nu că mă laud: dar s-ar putea să ne luăm la revedere, din pricină că trebuie să mă ocup mai cu atenţie de cariera mea de dramaturg, care începe să o ia razna... Ieri m-am întors de la Giurgiu de la Festivalul Teatrelor dunărene, unde am fost singurul laureat al Concursului pentru dramaturgie, pentru piesa "Romeo şi Julieta reloaded" . Azi, e în toate gazetele ştirea că piesa mea "Călătorie în Ţara Basmelor" a ieşit prima la Concursul de piese pentru copii de la Teatrul Vasilache din Botoşani, unde va fi jucată. Încep să mă mir chiar şi eu... dar îmi trebuie timp: se pare că asta îmi e pedeapsa: să scriuTeatru! Încerc să ies şi pe locul doi... dar îmi va fi greu! Aşa că vă las cu coana Lenţi şi Băse... sunteţi pe mâini bune!

Lunga călătorie a Poporului român către Nicăieri

Episodul doi: Pe Mare...a Criză

Marea era zbuciumată: că de-aia nu e pârâu... şi e mare! Şi mai era şi Marea Criză... Totuşi, pe corabia Crizei, problemele începură de la papa... Nu cel de la Roma, ci... păpica: şobolanii cei graşi de prin cală, în lipsă de furaje, începură să ronţăie şi sacii de rumeguş ce treceau drept mălai pentru nenorociţii de pasageri... Ba, se dădură şi la varza acră! Pe lângă beneficiul că se înnecară vreo trei în gâldan, proviziile ajunseră pe sponci. Amănuntul nu scăpă ochiului vigilent al Cârmaciului. Oricum, chiar şi cu maţele lipite, pasagerii mai puteau să mârâie. "Dom' Băse, îl abordă un nefericit bugetar pe Comandant, în rarele ocazii când acesta îşi părăsea cabina de lux şi trecea, repede, pe punte, ne e foame, dom'le!" Răspuns: "Dacă mai spui o dată minciuna asta... vă reduc raţia cu 25%!" "De ce?!" avu proasta inspiraţie să întrebe nefericitul. " Tocmai ai repetat!" Din acea zi, bugetar... nebugetar, primi strachina cu zeamă chioară redusă cu 50%. Iar rumeguş... tot la fel! "Dom' Băse, strigă nemâncatul, la o uşă unde bănuia că se odihnea Marele Cârmaci... care nu mai îndrăznea să iasă pe punte!... un sfert nu e o jumătate!" "Ba e, îi strigă curajosul comandant, prin perete! Depinde cine calculează! Eu am învăţat tabla înmulţirii la Anvers!"
Pasagerii nu mai ieşeau pe punte: nu mai aveau putere. De strigat... la fel! Toată ziua puntea era goală: se auzea doar ronţăitul de fierăstrău al dinţilor guzganilor care, terminând şi varza murată, în care nu se înnecaseră chiar toţi, trecură la ros grinzile... Doar, din când în când, se auzeau din cabinele lor luxoase, vocile diafane ale frumoaselor sirene Ruberta şi Lenţi, care jucau nesfârşite partide de "toci"...
Primul dădu ortul popii... dar fără popă, din aceleaşi motive de austeritate, un pensionar. Era prea bătrân, şi oricum făcuse prea multă umbră... mării, cum se exprimă, în cuvântul festiv, însuşi Cârmaciul. Fiind primul deces pe vas, era acolo, ca la o sărbătoare...
Pasagerii se bucurară chiar a doua zi de o mărire de porţie: desigur, împărţirea la un împărţitor mai mic dă cu resturi... mai mari.
Dar bucuria fu scurtă: de a treia zi, porţiile se făcură cît premiile Uniunii Scriitorilor: adică... mici!
A... furat de mirajul foamei, cronicarul, adică eu, invizibilul scriitor Gheorghe Truţă, uită să spună ce se întâmplă cu prima victimă a călătoriei pe Marea Criză: fu aruncat, creştineşte, în mare... De unde a venit, până la urmă, chiar şi Uscatul... Mă refeream la continente, nu la beregata pasagerilor de pe Corabia Foamei. Oricum, încă era bine: corabia mergea înainte, cu multe-multe succesuri... spre portul speranţei care, e adevărat, nu se zărea, dar căruia toţi, Cârmaci, echipaj, pasageri şi şobolani... îi ştiau numele: Nicăieri.

Lunga călătorie a Poporului român către Nicăieri

Episodul întâi: Îmbarcarea

"Acuma, zice Cârmaciul... cu un picior pe mal, şi cu celălalt pe buza corăbiei, dacă atâta v-a dus mintea: să alegeţi, dintre doi comunişti, pe cel mai al dracului... şi cu noroc... chior! Hai, urcaţi pe punte... că vă ia (tot) mama dracului!"
Sunt împinşi pe punte nefericiţii pasageri: câţiva bugetari, ce-a mai rămas viu dintre pensionari, un mic negustor, câteva femei şi niscai copii, aleşi să "reprezinte" Poporul român şi, dacă se va putea, să-i conserve sămânţa de la pieire. Reţeta lui Noe fusese mai diversificată: alte vremuri...
Urcă şi echipajul: numeros şi preponderent feminin. Reporterii de pe mal observară că, la pupa ,vor fi multe femei frumoase. Unul de la Antene chiar strigă: "Nea Băse... ce facem, dom' le, cu atâta feminet mişto... se ştie că femeia frumoasă are, mai degrabă, mintea scurtă!" "Nicio grijă, ochi umezi, răspunse Cârmaciul, ele sunt doar de decor... eu conduc!"
Când să sune duda, madam Lenţi descoperi că-şi uitase pe mal cufărul cu poşete! Cârmaciul îi dădu brânci micuţului timonier: acesta, în fugă, se întoarese cu preţiosul sortiment!
Când iar să se simtă gust de sirenă, şi Ruberta cea multă observă, cu graţie, că-şi uitase... numărătoarea mecanică! Asudat, dar cu conştiinţa misiunii îndeplinite, micul timonier se întoarse cu ea... cu numărătoarea, desigur, în dinţi! Un alt reporter obraznic de pe mal nu-şi putu stăpâni, dracului, pornirea să nu strige: "Comandante... dar unde-s merindele?!" Cârmaciul răspunse scurt: "In cală!". "Alea două butoaie cu varză murată şi vreo cinci saci de rumeguş... pentru o călătorie atât de lungă?!" insistă nesimţitul. "Nu vă... pe voi grija, răcni Comandantul, la timonă e şi coniac, whisky suficient şi caviar! Iar plebea va mânca mai puţin: e austeritate! Că doar nu i-am adus la îngrăşat!"
În afară de echipaj şi de nefericiţii pasageri, în cală şi în toate cabinele, stau şobolanii. Mari, graşi, inteligenţi. Comandantul îi ştie, dar face pe niznaiul, dintr-un exces de pudoare. Totuşi, din alt exces... de şiretenie, întreabă, cu voce tare, ca să audă reporterii de pe mal: "Nu-i aşa, guzgan de asfalt, Umblă...escu, că nu mă cunoşti?!" "Nu vă cunosc, tovarăşe comandant... nu v-am văzut niciodată... nici când n-aţi lovit în stomac... nici în plex... cu pumnul!"
Totul e pregătit. Cârmaciul iese pe... mă rog, pe ce iese: "Să trăiţi bine!" dă semnul de plecare. Cronicarii vor stabili cui au fost adresate nemuritoarele cuvinte: şobolanilor din cală, nenorociţilor de pe punte sau reporterilor rămaşi pe mal. Important e că... corabia (pardon de băsefonie!) se urneşte. Scârţâie din toate încheieturile... din ce-aţi vrea să scârţăie o corabie veche, tocmai bună de casat, şi condusă de un cârmaci... şi mai bun de casat?!
În acea dimineaţă, de toamnă, iarnă, vară sau primăvară era frig. Şi ceaţă. Ca în toată istoria acestui popor frumos dar nefericit!

Despre iubire sau Universitatea Craiova

Am învăţat să citesc pe la patru ani, cu scopul unic de a citi articolele din Sportul despre Universitatea Craiova. Iubirea înseamnă obsesie. De cincizeci de ani sunt obsedat de Universitatea Craiova. Prilej de sărbătoare...
Când să sărbătoresc, cum s-ar zice la Călui... "să desfiinţă".
Aşa sunt eu: niciodată n-am avut noroc în dragoste. Şi apoi, e ştiut: toate marile iubiri se termină prost. Exemplul clasic: Romeo şi Julieta. Acum îmi dau seama că obsesia s-a prelungit şi în literatura mea: ultima mea piesă se cheamă "Romeo şi Julieta reloaded" , în care am încercat (Oare de ce?!) ca povestea să se termine bine. Era şi culmea să reuşesc, tocmai eu, căruia toate personajele îi mor, la final. Nu de bătrâneţe: de surplus de Suflet. Cred că n-a vrut nici Dumnezeu, cel care rescrie periodic toate piesele mari, să fie cu happy-end: altfel, Lumea ar fi un imens hohot de plictis edulcorat.
Aşadar... a murit. Am rămas cu amintirile. Cum l-am "târât" pe tata spre liceul "Fraţii Buzeşti" din Craiova, nu doar pentru că era cel mai vestit liceu , dar şi pe motiv că se afla lângă stadion. Mai târziu, când deja gustasem, la o vârstă când alţii citesc încă poveşti, din tainul gloriei literare, când deja Geo Dumitrescu mă numea în Luceafărul "un talent înrudit cu vigoarea şi profunzimea auditivă a unui Marin Preda" (Marin Preda... trăia: l-am întâlnit, peste ani, tot la Craiova!)... şi eu, minte naivă, chiar credeam că Dumnezeu poate fi prins de picior în orice zi de joi... eram atras de magia capitalei, acolo unde se aflau marile reviste literare, edituri şi cenacluri de luni, marţi şi... joi. Dar iubirea mea faţă de "U" a fost mai tare: am rămas ca student, acolo. Cam singur, scriitor tânăr. Abia apoi au venit din alte zări, Patrel Berceanu, Chifu, Doina Pologea... şi alţi care n-au venit niciodată, dar acum sunt!
Am "prins" toată măreţia Craiovei (nu "maxima"... nu-mi plac cuvintele tocite). Cu Ştefănescu şi ai lui, ridicaţi, la miezul nopţii, pe şirul plutitor de frumoşi nebuni, pe Calea Bucureşti, după un 6-0 cu Timişoara, într-o finală de Cupă. Cu "goooolul" nesfârşit al lui Domozină, de la Leedes...
Unii spun c-a fost frumos: eu nu spun. O obsesie nu poate fi frumoasă: rămâne o obsesie. Greu de dus... ca orice iubire. Mă trezesc recitând, naiv, ca Julieta mea cam durdulie din "Romeo şi Julieta reloaded": "Iubirea trece, iubirea doare/iubirea este nemuritoare".
Nemuritoare pe dracu... Acea stare de graţie numită, pentru că, nu-i aşa, trebuia să poarte un nume: Universitatea Craiova, a murit. Nu era o banală echipă de dat cu piciorul: era o bucată de Spirit, altoit cu Suflet. Şi, ca să continui a mă cita... măcar eu s-o fac (nu e autopublicitate: nu vă îndemn să-mi citiţi piesa, n-aveţi de unde: deocamdată eu sunt unicul ei cititor!) pe Julieta mea: " Fără trilu-lilu , fără: Iubitul meu... moartea ne va uni pe veci! Sanchi: când mori... mori! Taci şi mori!"
Orice mare iubire sfârşeşte prin a se "vărsa" în pârâul tulbure al indferenţei. După cinzeci de ani de patimă şi patimi, acum nu mă mai uit la televizor, la niciun meci. Pe stadion... niciodată.
Mă vindec greu de marile iubiri. Şi numai cred că m-am lecuit: de fapt Sufletul nu va mai fi întreg niciodată.
Cu fiecare iubire de care ne "vindecăm" mai facem un pas spre Moarte.

Sunt oltean... dar mă tratez!

    Pe unde sunt obligat să vorbesc despre neînsemnata mea fiinţă, spun aşa, parafrazând celebrul citat din Lucreţiu Pătrăşcanu: înainte de a fi scriitor român, sunt scriitor oltean. Lumea mă priveşte pieziş: unii, pentru că nu prea îi suferă pe olteni, pe motiv că sunt mai iuţi şi mai ageri decât ei, alţii, pentru că sunt obişnuiţi ca, din contră, autorii români să se declare cât mai "naţionali", "europeni", "galactici".  

   Dar apartenenţa mea la spiritualitatea oltenească e nu doar ostentativ-manifestă,  ci totală, definitivă şi iremediabilă.

  Am avut, până ieri, trei repere ale Spiritului oltenesc în viaţă. Ele erau: Teatrul Naţional "Marin Sorescu", Tudor Gheorghe şi echipa de fotbal Universitatea Craiova. 

   Mai rămaseră două.

   Cu primele două, singurele supravieţuitoare, am avut nesperata şansă de a-mi intersecta "traseul".

   La Teatrul Naţional "Marin Sorescu" mi s-a jucat piesa "Alice nu ştie să moară", în regia directorului  de scenă şi de Teatru, Mircea Cornişteanu. A fost un omagiu pe care am încercat să-l aduc unei mari personalităţi culturale româneşti, de sorginte oltenească, multă vreme ca şi necunoscută, chiar şi spiritelor "fine", Alice Voinescu. Mi-am făcut un program din a "deştepta" din amorţirea veacurilor tot ce e mai valoros în spiritualitatea oltenească, spre disperarea unora: eu cred că ramura oltenească a Spiritului românesc e una dintre cele mai viguroase. Poate sunt subiectiv... Şi ce dacă?!

   Maestrul Tudor Gheorghe este, în opinia mea, o statuie care se plimbă prin Craiova, prin ţară şi dincolo de fruntarii. Cum îl ştiu, nu i-ar conveni deloc statutul de... statuie, dar nu eşti ce vrei, ci ceea ce... eşti! Am avut şansa nesperată de a respira de câteva ori în preajma dumnealui. Aproape că n-am respirat...

    Prima oară l-am întâlnit în biroul directoral de la Teatrul Naţional din Craiova, când se pregătea punerea în scenă a piesei "Alice...", unde doamna Georgeta Tudor, în rolul Alicei Voinescu, a fost magistrală. I-am reamintit celebra triadă a valorilor actuale olteneşti. A râs, cum numai el ştie să râdă, şi, modest, s-a înlocuit dintre "instituţii" cu... defuncta Electroputere.

   Apoi, l-am întâlnit chiar în ziua premierei cu "Alice..." când, în faţa Teatrului, mi-a prezentat un domn frumos şi tânăr, la vîrsta senectuţii. Aveam să aflu că fusese mulţi ani "ascuns" de aşa-zişii comunişti... Maestrul a spus, simplu: "Tata". După care, amândoi, ne-am aşteptat, dumnealui în numele doamnei Tudor, eu în postură de autor al piesei, şi ne-am condus în Sală propriii invitaţi la festinul cultural ce avea să vină. Maestrul n-a asistat la premieră: tot de la dumnealui am aflat, mai târziu, că d-na Tudor i-ar fi spus: "Dacă-ţi văd mustaţa în sală... nu mai spun o replică!"

   Altă dată, la vreun an după premieră (piesa s-a jucat timp de trei stagiuni), mi-a făcut semn cu degetul, "ameninţător": "Din cauza ta, de luni bune eu nu mai mănânc ciorbă caldă!". Era o glumă, cât o jumătate de adevăr: doamna Tudor nu numai că a făcut un rol mare în "Alice....", dar implicarea dumneaei în tot ce ţine de memoria Alicei Voinescu a fost totală:  a organizat chiar la T. N. Craiova, cu invitaţi de marcă din Cultura română, (Eugen Simion, anunţat, n-a putut veni, în ultimul moment...) comemorarea Alicei Voinescu, urmată, evident, de spectacolul cu "Alice...". Maestrul a pregătit cu mâna lui bunătăţile de după...  Pentru că Domnia Sa nu e doar o statuie în viaţă, dar şi un Om cu parfum de anahoret... Nu din abisuri "iese" muzica lui dumnezeiască... "Ţi-am adus o ţuică de Pleniţa" mi-a spus, simplu. N-am apucat s-o gust: era târziu şi mă aştepta o maşină cu direcţia Călui, locul unde s-a născut un mic scriitor, dar şi marea legendă a fraţilor Buzeşti. Am plecat repede, mai mult, pentru că mi s-a pus un nod în gât: Maestrul să-mi ofere mie o ţuică! (Era să zic... "Muică!") Şi acum regret graba stupidă... Bunul meu prieten, marele poet şi teatrolog Patrel Berceanu, m-a condus până la uşă şi mi-a spus, uşor dojenitor: " Nu ştii să-ţi trăieşti marile ocazii!". Au fost şi ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el, în această Lume... Multă vreme am crezut că se referea la piesa mea, ce tocmai se "răcise" pe scenă. Azi, cred că  se gândea la faptul că, atunci când ai prilejul să stai câteva clipe lângă o statuie, nu fugi după o trotinetă... Pe măsură ce îmbătrânesc, încep să capăt o fărâmă din înţelepciunea pe care Dumnezeu mi-o pusese în straiţă, dar pe care, ca un om nătâng, am uitat-o: îmi închipui, cu pielea de găină, ce a simţit trecătorul  grăbit care, după o vreme, a aflat că tocmai trecuse pe calea Moşilor, pe lângă Eminescu... 

   "Ce suntem noi, azi... veţi fi voi, mâine!" scrie pe jumătate din crucile din Săpânţa. Şi nu e vorba doar despre fotbal, spiritualitate sau... orice altceva: e vorba despre Fiinţa unui popor care se sfâşie în bucăţi mici, în fiecare zi, ce pune pe prim-planul atenţiei diurne nume neghioabe ale politicii şi mai tembele de azi, în loc să se înalţe pe piedestalul marilor valori. Că trecem fluierând pe lângă monumente în viaţă, cu care am avut şansa să fim contemporani, cum au trecut alţii pe lângă Eminescu, Alice Voinescu,  Brâncuşi, cum trecem, doar aplaudând când lui nu-i place... pe lângă monumentul Tudor Gheorghe şi alte minuni de oameni pe care Dumnezeu i-a trimis pe Pământ numai ca să ne amintească amănuntul că El ne-a plantat, întru începuturi, într-o Lume frumoasă...

   Am pus pixul pe foaia albă ca să vă vorbesc despre iubirea vieţii mele, Universitatea Craiova... şi uite ce-a ieşit!

   Dar despre Dureri de acum şi de altădată... altă dată!

Niciodată toamna... sau Viaţa la perfectul (nu prea) simplu

   Niciodată toamna nu fu mai urâtă...

   Deşi, ca de obicei, Dumnezeu fu ironic: "Vezi, Eu am făcut o Lume frumoasă şi ai putea să te bucuri de ea... cu condiţia să dovedeşti că ai raţiune. Adică... să-ţi alegi, la soroc, conducători cât de cât întregi la minte (Permite-mi să intervin: Dar de unde... Dumnezeule, să-i găsească... atunci când, de secole, conducătorii noştri sunt "setaţi" pe furat?!), să le ridici steagul alb şi să le tragi chiar câte un picior undeva, dacă o iau pe arătură..." Inutil să mai spun că bietul român nu făcu nimic din toate astea. Rămase să se bălăcească în sărăcie, ignoranţă şi mediocritate uitându-se cu jind la poşetele coanei Lenţi, la ifosele de primadonă ale Marinelului şi, din când în când, silabisind din cartea şchioapă a unei oarecare blonde Vass, intitulată cinic "Politica, scumpă doamnă". Cam scumpă... cartea faţă de conţinut. Ca şi aşa-zisa "reformă"... Dar suntem cu toţii intelectuali, nu-i aşa?! Chiar "cadre" universitare...

   Însă, cea mai urâtă toamnă fu pentru Învăţământul românesc. Cu un an în urmă, Marinelul hotârî: elevii sunt mediocri, prin urmare dascălii sunt leneşi şi chiar tâmpiţi! Asta în Matematică se numeşte axiomă: adică un adevăr care nu mai trebuie dovedit. Şi cine să-l mai dovedească... în plină dictatură?! Poruncă: să fie  furate salariile. Cu mai bine de jumătate!

  Zis şi făcut. Urmă partea a doua a demonstraţiei: Bacalaureatul. Unde se dovedi că Marinelul avusese dreptate: elevi şi profesori erau nu doar tâmpiţi... ci şi hoţi! 

   Toamna aduse Testele iniţiale. Magistrală descoperire: să afli ceea ce ştiai! Fu iniţiată o brambureală formalist-scriptologică pentru care rămaseră invidioşi şi ideologii socialismului multilateral dezvoltat, ăia care mai trăiau... Şi mai trăiau, pentru că o parte din ei erau tot la butoanele "reformei"! Timp de o lună şi mai bine, materia fu îngheţată cu recapitulări hei-rupiste, fură chinuiţi laolaltă elevi şi profesori, milioane de situaţii, tabele şi tabelaşe zburară spre centrele de judeţ, dar şi spre Unicul-Centru... De ce?! Nimeni pare a nu avea curajul să răspundă, deşi toată lumea ştie. Inclusiv sindicatele... care tac şi ele! În faza a doua a "reformei din reformă", activiştii învăţământului judeţean şi central fură răspândiţi în teritoriu pentru a "concretiza măsurile"...

   Metoda nu e nouă: cu ani în urmă, care speram a fi uitaţi, vestita Bărbuleasca teroriza cancelariile cu vizite dese "pe teren", într-un judeţ care n-avea altă vină decât că fusese ieslea altui Preaînţelept. Celebra soră implementa şi dumneaei un soi de reformă a Învăţământului. Târgoviştea însă nu era departe...

   Nicio toamnă nu fu mai urâtă pentru Învăţământul românesc. Pentru Sufletul românesc.

  Însă... o veste proastă: vine iarna. Avantajul e că, iarna, păduchii mai îngheaţă. Dar îngheaţă şi respiraţia...

  Cum va mai respira bietul român în Primăvară?!

  Dacă Primăvara va mai veni vreodată în ţara lui Mihai Viteazul... Ai cărui urmaşi sunt peste măsură de viteji!  E doar ştiut: grumazul românului se îndoaie uşor şi pentru multă vreme. 

  Totuşi... să nu jucăm Tragedie în Comedia românească. O voce spune: "Lasă... vine Crăciunul, Îl sărbătorim pe Domnul ... şi cu ocazia asta tăiem şi un purcel."

  Viaţa pare frumoasă la nord de Dunăre!

  Dar.. e Viaţă?!

Ultima călătorie cu trocariciul sau Ipostazele lui Nimeni

  Observam în articolul trecut, că un simptom al regimurilor naiv-autoritare este obiceiul de a "împinge" în prim-planul politic femei, în general drăguţe. 

  Alt simptom este megalomania. Un tip special de megalomanie, în care prostia, lăcomia şi sărăcia... şi alte... "ia" sunt amestecate şi exacerbate.

  În general, săracul e şi prost. De o prostie autoironică. Dovadă că, în casele dărăpănate stau plasmele cele mai scumpe. 

  Ultima manie a regimului marinelului de apă dulce este plantatul de mari stadioane. Frumoase, e drept, dar care costă mult şi, în bunul obicei dunărean, cam de trei ori pe cât ar face la o naţiune întreagă la diblă.   Asta după ce a trecut moda ctitoritului de trei biserici pe comună, de catedrala neamului, parcuri în păduri, stadioane în pantă... în genere, cam tot ce visează noaptea madam Lenţi şi plăteşte ziua, cu banii noştri. Scopul unic nu e acela de a ajuta la ridicarea spirituală a poporului, ci mult mai prozaic: de a-i fideliza pe  nişte primari. 

  Se pare că megalomania e contagioasă: aud că vecinii noştri de la nord ridică un stadion de 70 000 de locuri. Şi ei au avut o blondă! Acum e... aproape de un loc ce menţine tenul tânăr! Se... ia?!

  Acum o săptămână, mama pleacă la ora nouă din Călui, nu cu ambulanţa, cum ar fi fost firesc în orice stat normal... ci cu o banală Dacie, din producţie autohtonă. Fabricată în uzinele încă fără lacăt pe poartă... La  spitalul din Balş-City, stă vreo cinci ore, timp suficient ca  domnii doctori să se lamenteze pe lângă targă: n-au nici ... nici...  Şi cum să pui măcar un diagnostic... dacă n-ai ... nici... nici... ?! Ceea ce e aproape firesc pentru o dispensar care s-a numit şi se va numi pe nedrept spital. Ca majoritatea instituţiilor sanitare din ţara asta, se pare veşnic nefericită. La orele două post-meridian, mama ajunge la deja celebrul Spital din Slatina. Unde era meci: vreo sută de pacienţi, veniţi din toate colţurile judeţului şi nu numai, asaltau Urgenţa deservită de câţiva medici aproape baricadaţi. Are noroc: la unu şi jumătate noaptea, adică după aproape douăsprezece ceasuri, timp în care, probabil, alţi nenorociţi ai soartei deja "căzuseră" în lupta inegală şi fuseseră deja înmormântaţi, iar câţiva doctori luaseră câmpii de surmenaj... mama îşi vede visul cu ochii: e, în sfârşit, internată. Stă două zile în spital... nu mai mult: alte valuri de pacienţi nervoşi aşteptau afară, după care... vorbeam de mama mea personală, dacă între timp aţi uitat, revine pe gloriosul plai al Căluiului, cel înecat în gloria Fraţilor Buzeşti şi al lui nea Mişu Voievod. A doua zi dimineaţa, are aceleaşi simptome...  

   Coana Lenţi n-are nicio vină! Dânsa ţine loc de zece miniştri... cel puţin după după fonduri. şi fund... e şi cadru universitar! Nici viteazul marinel, şeful dumneaei... sau invers!, nu are vreo vină! Eu şi amărâtul ăsta de popor am desfiinţat spitalele în loc să le îndesim, să le utilăm cu aparatură modernă şi să le populăm cu medici buni. Şi binişor plătiţi.

   Acum o jumătate de veac, iapa lui nea Mişu Viteazu a izbit cu copita (cronicile nu spun de ce era nervoasă... aşa sunt femeile?!)... şi din pământ a "sărit" un izvor. Cel puţin aşa spune legenda... da' parcă nu te mai poţi lua nici după ceasornicul din turnul Londrei... dar după o legendă, şi aia românească! (Ce-am mai lungit fraza asta... am mania frazelor lungi... mai ales când vorbesc de o femeie frumoasă, cum e madam Lenţi... sau cum crede ea că e!) Aşadar, pe acel loc, unde abia peste 500 de ani avea să se nască  şi nefericitul  scriitor Gheorghe Truţă, marele voievod a ridicat, cu mâna fraţilor Buzeşti... că doar nici marinelul nu face nimic singur!... celebra Mănăstire Căluiu. Dar, să nu uităm: în acele vremuri, mănăstirea era cetate de apărare, spital şi cantină... chiar şi stadion! Echivalent, pe locurile unde madam Lenţi izbeşte cu tocurile de cinci mii de parai, în asfalt, apar, ca din basm, stadioane, parcuri, cazinouri şi veceuri publice.

  Numai că lipicioasei blonde nu i-a explicat nimeni ce înseamnă un truism ( poate-i explică alt înţelept, Funeriu,  din dicţionarul cu... exactitudini!) care sună cam aşa: un popor ca să trăiască trebuie mai întâi să nu moară. Aşa că, înainte de a-i  ctitori biserici, stadioane şi toalete... evident publice, trebuie să îi faci spitale. Sau... măcar să nu le dărâmi pe cele care sunt! Pentru că nu eu, ci însuşi Dumnezeu e autorul  următorului truism: înainte să mergi la biserică, treci pe la spital!  Dacă mai apuci! Madam Lenţi crede că... ştieeee!

   Ce?!
   Cine va câştiga viitoarele alegeri!

   Vă spun eu: Nimeni. Pentru că ipostazele unui Nimeni grandios bântuie azi politichia românească.

Încă o călătorie cu trocariciul sau Şi proştii plâng câteodată

   Doar madam Lenţi s-a dat în trocarici, dar poftesc şi altele. De pildă, blonda-adjunctă Vass, cea cu zâmbetul cinic de unguroaică rasată, ca şi Lenţi "cadru universitar", neică!, "mare specialistă" . În ce?! Dar aşteaptă, la rând, să păşească în trocarici şi Roberta, şi Sulfina, şi Ancuţa B.

   Luaţi cu grija gigacaloriei, nimeni nu observă că mai toate femeile "împinse" în faţă în politichia românească sunt frumuşele... Împinse în faţă de marinelu'! îmi şopteşte Mefisto... No-no! Nu cădem în capcană! Marinelul nu împinge în faţă nici măcar pe fi-sa, din motivul simplu că el însuşi e "împins". El e doar păpuşa Barbie ridicol-saşie... şi nimic mai mult! Şi Ceauşescu era la fel, nu-i duceţi grija! Zidul de la Târgovişte îşi "caută" aleşii, şi nu invers... Dar să revenim la "cestiune"! îmi şopteşte Mefisto. Aşadar... să punem în rând primele cinci femei ale falimentarei politici româneşti, şi un rând echivalent de cinci "bărbaţi". Nu trebuie să fii expert ca să-ţi dai seama că, în timp ce primele sunt frumuşele, ceilalţi, dacă îl scoatem din rând pe Videanu (de fapt, l-au cam scos ai lui...) ... nu trebuie să te mai uiţi la Stan şi Bran! Dacă mai adăugăm, ca supleanţi, un Hoară, Spânu, Popoviciu... sau cine mai vreţi, facem de-un "comici vestiţi ai ecranului". Cineva poate să obiecteze: românii au femei frumoase şi bărbaţi cam urâţei... E o pistă falsă! Împingerea în faţă a femeilor frumoase în prim planul politicii e o chestiune nu de gust, ci de primitivism politic. E chiar semnul sigur al unei dictaturi sângeroase şi derutate. Uitaţi-vă la frumoasa ucrainiancă, acum gata de a fi "legată", Timoşenco, să ne amintim de Evita Peron. Faptul că noi, românii, am împins în faţă nu o singură fostă missă... ci un pluton, ţine de lipsa de măsură a românului, dar şi de o mare disperare. Şi nu e "vina" marinelului, pentru că nu marinelul dirijează Serviciile, ci invers! Un grup de Cineva, care n-a încetat să conducă  România de multe decenii, pune paiaţele pe două rânduri! Trece printre ele, mormăind: "Marinel... iar miroşi a trascău: du-te şi spală-te pe dinţi!" ,"Bercovici, controlează-ţi mimica! "Oltean... îţi pute gura! O fi de la broscoiu' din gât! Marş... şi-l vomită!" Trecând pe dreapta: "Lenţi, şi-a crescut curu'! Mai încet cu sarmalele  înfulecate pe la tăieri de pamblici!" ."Roberta, azi facem coafura mai înfoiată... să creadă lumea că ai cap mare şi ştii adunările!"

   Da, şi democraţiile trimit, din când în când, femei în avanposturi, însă niciodată pe motiv, şi ca singură calitate, că sunt frumoase. Sunt doamne de fier, de oţel, de mercăl... Pentru că zarul Lumii nu dă mereu şase-şase, şi foarte rar o femeie frumoasă e şi deşteaptă... 

   Foştii băieţi cu ochii albaştri s-a metamorfozat, după vremi, în băieţoii cu cefe groase. Dar a căror principală calitate rămâne grobianismul funciar şi lipsa totală de imaginaţie. Ei cred că, dacă în jilţul aurit stă o femeie frumoasă, norodul prost uită şi de foame, şi de sete... Alţii din jur au ceva mai multe idei... preferă pu tin caratişti "subţiri"! 

   Hai să încercăm a evita Peronul gol, şi să privim înainte: poate trece, venind din Argentina spre  Carpaţi, trocariciul. Şi dacă nu prindem loc în primul vagon al tro-cariciului, sigur în al doilea avem scaun rezervat!  Ca orice român fraier...

P.S. Dacă trece trocariciul de vineri şi nu mă mai vedeţi pe Peron, e semn că băieţii cu cefe groase şi-au făcut "treaba". Atunci... mai am un singur dor: pe prima pagină a ziarului unde scriu gratis, să se titreze "Băieţi, pe Truţă l-a "luat " trocariciul comunitar! Dracu' era prea pu tin, şi oricum la michiduţă are exclusivitate  bee... Caligrafic am mai scris azi! Pa!

Pe Everestul Tâmpei sau O călătorie cu trocariciul

   Un tânăr plecat la 17 ani din România şi care a lucrat opt ani ca reporter la mari cotidiene occidentale,  Andrei Postelnicu, dă un diagnostic interesant României de azi. "România a scăpat de dictatura lui Ceauşescu pentru a intra în dictatura mediocrităţii". Frumos spus, însă  doar pe jumătate adevărat. Până acum opt ani, România a stat într-adevăr sub botina mediocrilor. Inclusiv pe "timpul" lui Ceauşescu. Dar, în urmă cu opt ani, a intrat în ghearele altei dictaturi. Cea mai feroce, mai proastă şi mai obedientă. Dictatura prostiei şirete şi a propriului interes. A papagalilor cu poşete scumpe şi care, când nu se plimbă cu telegondole care duc în râpe pustii banii românilor,  se "dau" în "trocarici", în Deltă, pe motiv că ajută România. Ca madam Lenţi, ieri. A ticăloşiei ridicate la rang de interes naţional. Pe scurt: suntem în ceea ce se cheamă "epoca Băsescu". Adică, dictatura sinistră cu acelaşi nume. A celui care invocă, de pildă, o Constituţie pentru a o încăla în fiecare zi. Citeam că în India cea năpăstuită are loc acum un "boom" economic şi că populaţia săracă şi-a cumpărat locuinţe decente, chiar frumoase. De opt ani încoace, şi sub pretextul unuei crize care când e, când nu e, biata România face drumul invers: o ia la vale. Bineînţeles că numitul Băsescu nu e singur: în beneficiul lui şi al lor, lucrează, zi şi noapte, o armată de ţuţări. Cei mai mulţi cu simbrie, o mică parte şi naivi. Între cei naivi, sper că e şi o doamnă care se semnează... anonim, Rodica, la comentariile articolului meu din ZVJ. Sper ca în spatele distinsei anonime  să nu fie, cum se obişnuieşte, un mititel securist... Doamna mă acuză, cu decenţă însă, ceea ce mă determină să-i răspund, că aş fi prea dur cu portocaliii şi prea îngăduitor cu "ceilalţi" care, spune domnia sa, şi nu e prima, sunt la fel de mediocri şi ticăloşi. De acord, numai că, între o prezumtivă mediocritate şi ticăloşia crasă, trebuie să alegem. Pe ideea conform căreia "şi cei ce vor veni vor face la fel" se bazează şi entuziasmul tâmp al verzilor-portocalii. Da, vreau să-i văd şi pe alţii şi să-i înjur mai abitir, dacă vor fi mai  jigodii. Deşi... pot fi cel mult la fel de canalii: actualii au ridicat ştacheta tembelismului la cer. Mai sus nu se poate! Everestul penibilului şi al cinismului a fost atins acum, în România. Vezi doar mârlănia cu Regele... Tot ce ni s-ar mai întâmpla bun ar fi să pornim în jos, pe toboganul propriei Istorii. Până atunci însă, nefiind niciun semn de fructuoasă coborâre, nu putem decât să strigăm, ca disperaţii: "Jos ... cu cei de sus!"