Sunt oltean... dar mă tratez!

    Pe unde sunt obligat să vorbesc despre neînsemnata mea fiinţă, spun aşa, parafrazând celebrul citat din Lucreţiu Pătrăşcanu: înainte de a fi scriitor român, sunt scriitor oltean. Lumea mă priveşte pieziş: unii, pentru că nu prea îi suferă pe olteni, pe motiv că sunt mai iuţi şi mai ageri decât ei, alţii, pentru că sunt obişnuiţi ca, din contră, autorii români să se declare cât mai "naţionali", "europeni", "galactici".  

   Dar apartenenţa mea la spiritualitatea oltenească e nu doar ostentativ-manifestă,  ci totală, definitivă şi iremediabilă.

  Am avut, până ieri, trei repere ale Spiritului oltenesc în viaţă. Ele erau: Teatrul Naţional "Marin Sorescu", Tudor Gheorghe şi echipa de fotbal Universitatea Craiova. 

   Mai rămaseră două.

   Cu primele două, singurele supravieţuitoare, am avut nesperata şansă de a-mi intersecta "traseul".

   La Teatrul Naţional "Marin Sorescu" mi s-a jucat piesa "Alice nu ştie să moară", în regia directorului  de scenă şi de Teatru, Mircea Cornişteanu. A fost un omagiu pe care am încercat să-l aduc unei mari personalităţi culturale româneşti, de sorginte oltenească, multă vreme ca şi necunoscută, chiar şi spiritelor "fine", Alice Voinescu. Mi-am făcut un program din a "deştepta" din amorţirea veacurilor tot ce e mai valoros în spiritualitatea oltenească, spre disperarea unora: eu cred că ramura oltenească a Spiritului românesc e una dintre cele mai viguroase. Poate sunt subiectiv... Şi ce dacă?!

   Maestrul Tudor Gheorghe este, în opinia mea, o statuie care se plimbă prin Craiova, prin ţară şi dincolo de fruntarii. Cum îl ştiu, nu i-ar conveni deloc statutul de... statuie, dar nu eşti ce vrei, ci ceea ce... eşti! Am avut şansa nesperată de a respira de câteva ori în preajma dumnealui. Aproape că n-am respirat...

    Prima oară l-am întâlnit în biroul directoral de la Teatrul Naţional din Craiova, când se pregătea punerea în scenă a piesei "Alice...", unde doamna Georgeta Tudor, în rolul Alicei Voinescu, a fost magistrală. I-am reamintit celebra triadă a valorilor actuale olteneşti. A râs, cum numai el ştie să râdă, şi, modest, s-a înlocuit dintre "instituţii" cu... defuncta Electroputere.

   Apoi, l-am întâlnit chiar în ziua premierei cu "Alice..." când, în faţa Teatrului, mi-a prezentat un domn frumos şi tânăr, la vîrsta senectuţii. Aveam să aflu că fusese mulţi ani "ascuns" de aşa-zişii comunişti... Maestrul a spus, simplu: "Tata". După care, amândoi, ne-am aşteptat, dumnealui în numele doamnei Tudor, eu în postură de autor al piesei, şi ne-am condus în Sală propriii invitaţi la festinul cultural ce avea să vină. Maestrul n-a asistat la premieră: tot de la dumnealui am aflat, mai târziu, că d-na Tudor i-ar fi spus: "Dacă-ţi văd mustaţa în sală... nu mai spun o replică!"

   Altă dată, la vreun an după premieră (piesa s-a jucat timp de trei stagiuni), mi-a făcut semn cu degetul, "ameninţător": "Din cauza ta, de luni bune eu nu mai mănânc ciorbă caldă!". Era o glumă, cât o jumătate de adevăr: doamna Tudor nu numai că a făcut un rol mare în "Alice....", dar implicarea dumneaei în tot ce ţine de memoria Alicei Voinescu a fost totală:  a organizat chiar la T. N. Craiova, cu invitaţi de marcă din Cultura română, (Eugen Simion, anunţat, n-a putut veni, în ultimul moment...) comemorarea Alicei Voinescu, urmată, evident, de spectacolul cu "Alice...". Maestrul a pregătit cu mâna lui bunătăţile de după...  Pentru că Domnia Sa nu e doar o statuie în viaţă, dar şi un Om cu parfum de anahoret... Nu din abisuri "iese" muzica lui dumnezeiască... "Ţi-am adus o ţuică de Pleniţa" mi-a spus, simplu. N-am apucat s-o gust: era târziu şi mă aştepta o maşină cu direcţia Călui, locul unde s-a născut un mic scriitor, dar şi marea legendă a fraţilor Buzeşti. Am plecat repede, mai mult, pentru că mi s-a pus un nod în gât: Maestrul să-mi ofere mie o ţuică! (Era să zic... "Muică!") Şi acum regret graba stupidă... Bunul meu prieten, marele poet şi teatrolog Patrel Berceanu, m-a condus până la uşă şi mi-a spus, uşor dojenitor: " Nu ştii să-ţi trăieşti marile ocazii!". Au fost şi ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el, în această Lume... Multă vreme am crezut că se referea la piesa mea, ce tocmai se "răcise" pe scenă. Azi, cred că  se gândea la faptul că, atunci când ai prilejul să stai câteva clipe lângă o statuie, nu fugi după o trotinetă... Pe măsură ce îmbătrânesc, încep să capăt o fărâmă din înţelepciunea pe care Dumnezeu mi-o pusese în straiţă, dar pe care, ca un om nătâng, am uitat-o: îmi închipui, cu pielea de găină, ce a simţit trecătorul  grăbit care, după o vreme, a aflat că tocmai trecuse pe calea Moşilor, pe lângă Eminescu... 

   "Ce suntem noi, azi... veţi fi voi, mâine!" scrie pe jumătate din crucile din Săpânţa. Şi nu e vorba doar despre fotbal, spiritualitate sau... orice altceva: e vorba despre Fiinţa unui popor care se sfâşie în bucăţi mici, în fiecare zi, ce pune pe prim-planul atenţiei diurne nume neghioabe ale politicii şi mai tembele de azi, în loc să se înalţe pe piedestalul marilor valori. Că trecem fluierând pe lângă monumente în viaţă, cu care am avut şansa să fim contemporani, cum au trecut alţii pe lângă Eminescu, Alice Voinescu,  Brâncuşi, cum trecem, doar aplaudând când lui nu-i place... pe lângă monumentul Tudor Gheorghe şi alte minuni de oameni pe care Dumnezeu i-a trimis pe Pământ numai ca să ne amintească amănuntul că El ne-a plantat, întru începuturi, într-o Lume frumoasă...

   Am pus pixul pe foaia albă ca să vă vorbesc despre iubirea vieţii mele, Universitatea Craiova... şi uite ce-a ieşit!

   Dar despre Dureri de acum şi de altădată... altă dată!