Încă o călătorie cu trocariciul sau Şi proştii plâng câteodată

   Doar madam Lenţi s-a dat în trocarici, dar poftesc şi altele. De pildă, blonda-adjunctă Vass, cea cu zâmbetul cinic de unguroaică rasată, ca şi Lenţi "cadru universitar", neică!, "mare specialistă" . În ce?! Dar aşteaptă, la rând, să păşească în trocarici şi Roberta, şi Sulfina, şi Ancuţa B.

   Luaţi cu grija gigacaloriei, nimeni nu observă că mai toate femeile "împinse" în faţă în politichia românească sunt frumuşele... Împinse în faţă de marinelu'! îmi şopteşte Mefisto... No-no! Nu cădem în capcană! Marinelul nu împinge în faţă nici măcar pe fi-sa, din motivul simplu că el însuşi e "împins". El e doar păpuşa Barbie ridicol-saşie... şi nimic mai mult! Şi Ceauşescu era la fel, nu-i duceţi grija! Zidul de la Târgovişte îşi "caută" aleşii, şi nu invers... Dar să revenim la "cestiune"! îmi şopteşte Mefisto. Aşadar... să punem în rând primele cinci femei ale falimentarei politici româneşti, şi un rând echivalent de cinci "bărbaţi". Nu trebuie să fii expert ca să-ţi dai seama că, în timp ce primele sunt frumuşele, ceilalţi, dacă îl scoatem din rând pe Videanu (de fapt, l-au cam scos ai lui...) ... nu trebuie să te mai uiţi la Stan şi Bran! Dacă mai adăugăm, ca supleanţi, un Hoară, Spânu, Popoviciu... sau cine mai vreţi, facem de-un "comici vestiţi ai ecranului". Cineva poate să obiecteze: românii au femei frumoase şi bărbaţi cam urâţei... E o pistă falsă! Împingerea în faţă a femeilor frumoase în prim planul politicii e o chestiune nu de gust, ci de primitivism politic. E chiar semnul sigur al unei dictaturi sângeroase şi derutate. Uitaţi-vă la frumoasa ucrainiancă, acum gata de a fi "legată", Timoşenco, să ne amintim de Evita Peron. Faptul că noi, românii, am împins în faţă nu o singură fostă missă... ci un pluton, ţine de lipsa de măsură a românului, dar şi de o mare disperare. Şi nu e "vina" marinelului, pentru că nu marinelul dirijează Serviciile, ci invers! Un grup de Cineva, care n-a încetat să conducă  România de multe decenii, pune paiaţele pe două rânduri! Trece printre ele, mormăind: "Marinel... iar miroşi a trascău: du-te şi spală-te pe dinţi!" ,"Bercovici, controlează-ţi mimica! "Oltean... îţi pute gura! O fi de la broscoiu' din gât! Marş... şi-l vomită!" Trecând pe dreapta: "Lenţi, şi-a crescut curu'! Mai încet cu sarmalele  înfulecate pe la tăieri de pamblici!" ."Roberta, azi facem coafura mai înfoiată... să creadă lumea că ai cap mare şi ştii adunările!"

   Da, şi democraţiile trimit, din când în când, femei în avanposturi, însă niciodată pe motiv, şi ca singură calitate, că sunt frumoase. Sunt doamne de fier, de oţel, de mercăl... Pentru că zarul Lumii nu dă mereu şase-şase, şi foarte rar o femeie frumoasă e şi deşteaptă... 

   Foştii băieţi cu ochii albaştri s-a metamorfozat, după vremi, în băieţoii cu cefe groase. Dar a căror principală calitate rămâne grobianismul funciar şi lipsa totală de imaginaţie. Ei cred că, dacă în jilţul aurit stă o femeie frumoasă, norodul prost uită şi de foame, şi de sete... Alţii din jur au ceva mai multe idei... preferă pu tin caratişti "subţiri"! 

   Hai să încercăm a evita Peronul gol, şi să privim înainte: poate trece, venind din Argentina spre  Carpaţi, trocariciul. Şi dacă nu prindem loc în primul vagon al tro-cariciului, sigur în al doilea avem scaun rezervat!  Ca orice român fraier...

P.S. Dacă trece trocariciul de vineri şi nu mă mai vedeţi pe Peron, e semn că băieţii cu cefe groase şi-au făcut "treaba". Atunci... mai am un singur dor: pe prima pagină a ziarului unde scriu gratis, să se titreze "Băieţi, pe Truţă l-a "luat " trocariciul comunitar! Dracu' era prea pu tin, şi oricum la michiduţă are exclusivitate  bee... Caligrafic am mai scris azi! Pa!

Pe Everestul Tâmpei sau O călătorie cu trocariciul

   Un tânăr plecat la 17 ani din România şi care a lucrat opt ani ca reporter la mari cotidiene occidentale,  Andrei Postelnicu, dă un diagnostic interesant României de azi. "România a scăpat de dictatura lui Ceauşescu pentru a intra în dictatura mediocrităţii". Frumos spus, însă  doar pe jumătate adevărat. Până acum opt ani, România a stat într-adevăr sub botina mediocrilor. Inclusiv pe "timpul" lui Ceauşescu. Dar, în urmă cu opt ani, a intrat în ghearele altei dictaturi. Cea mai feroce, mai proastă şi mai obedientă. Dictatura prostiei şirete şi a propriului interes. A papagalilor cu poşete scumpe şi care, când nu se plimbă cu telegondole care duc în râpe pustii banii românilor,  se "dau" în "trocarici", în Deltă, pe motiv că ajută România. Ca madam Lenţi, ieri. A ticăloşiei ridicate la rang de interes naţional. Pe scurt: suntem în ceea ce se cheamă "epoca Băsescu". Adică, dictatura sinistră cu acelaşi nume. A celui care invocă, de pildă, o Constituţie pentru a o încăla în fiecare zi. Citeam că în India cea năpăstuită are loc acum un "boom" economic şi că populaţia săracă şi-a cumpărat locuinţe decente, chiar frumoase. De opt ani încoace, şi sub pretextul unuei crize care când e, când nu e, biata România face drumul invers: o ia la vale. Bineînţeles că numitul Băsescu nu e singur: în beneficiul lui şi al lor, lucrează, zi şi noapte, o armată de ţuţări. Cei mai mulţi cu simbrie, o mică parte şi naivi. Între cei naivi, sper că e şi o doamnă care se semnează... anonim, Rodica, la comentariile articolului meu din ZVJ. Sper ca în spatele distinsei anonime  să nu fie, cum se obişnuieşte, un mititel securist... Doamna mă acuză, cu decenţă însă, ceea ce mă determină să-i răspund, că aş fi prea dur cu portocaliii şi prea îngăduitor cu "ceilalţi" care, spune domnia sa, şi nu e prima, sunt la fel de mediocri şi ticăloşi. De acord, numai că, între o prezumtivă mediocritate şi ticăloşia crasă, trebuie să alegem. Pe ideea conform căreia "şi cei ce vor veni vor face la fel" se bazează şi entuziasmul tâmp al verzilor-portocalii. Da, vreau să-i văd şi pe alţii şi să-i înjur mai abitir, dacă vor fi mai  jigodii. Deşi... pot fi cel mult la fel de canalii: actualii au ridicat ştacheta tembelismului la cer. Mai sus nu se poate! Everestul penibilului şi al cinismului a fost atins acum, în România. Vezi doar mârlănia cu Regele... Tot ce ni s-ar mai întâmpla bun ar fi să pornim în jos, pe toboganul propriei Istorii. Până atunci însă, nefiind niciun semn de fructuoasă coborâre, nu putem decât să strigăm, ca disperaţii: "Jos ... cu cei de sus!"

Despre "reforma" învăţământului din România sau Zbor deasupra unui cuib de cuci

    "Reforma" învăţământului românesc are următoarea reţetă: se ia un tinerel modest-intelectual, cu părul rar, dar plimbat prin lume, unde un doctorat nu e chiar o scofală (ca şi, mai nou, în ţară, de altfel...), al cărui singur merit e că e de-al nostru, se numeşte ministru, după care  se împănează cu alţi de-ai noştri sau nepoţi alor noştri... ca, de pildă, o modestă învăţătoare ajunsă "guru" adjunct al strategiilor educaţionale autohtone... De remarcat că, în cele din urmă, modesta dăscăliţă se dovedeşte a fi ceva mai capabilă.sau, oricum mai gureşă decât primul amploiat, căruia îi şopteşte "în direct", ca oricărui elev slab, spre amuzamentul galeriei. La rându-i, "staful" naţional îşi numeşte colaboratorii "de frunte" în fiecare judeţ, după criterii precise: să fie tot de-ai noştri, să fie cât mai modeşti intelectual dar plini de avânt activistic, cu ceva "bube" la  dosar, ca, în caz de nevoie, să li se arate pisica... şi cam atât! După care sunt trimişi să răspândească beneficiile "reformei" în teritorii. Printre gogomâniile antologice, în a căror citare ar necesita mai multe zeci de foi format A4, plus bâlbe şi dezacorduri gramaticale... care nici măcar nu "se pun": sunt singurele benigne... se trece la "liniile de forţă" ale "reformei" (după cum se vede... nu-mi mai ajung ghilimelele!). Prima, în ordinea importanţei de îmbârligare a fostului Învăţământ românesc, e comasarea mai multor şcoli generale cu licee, în scop de economii şi alte beneficii. Că, de fapt, s-a "desfiinţat" un post de secretară... care a fost mutată altundeva, tot în "sistem", prin urmare nici măcar o "ajustare" bugetară nu s-a reuşit... asta e altă poveste. Ce s-a reuşit, total şi iremrdiabil, e bulversarea a ce mai rămăsese din Educaţia autohtonă, greu încercată şi în alte guvernări, dar nici pe departe ca în noul "mandat"... 

  Un lucru e cert şi e singurul beneficiu al "reformei" din Învăţământul românesc: acela că "schimbarea" s-a făcut aici, în Educaţie. Închipuiţi-vă că ar fi avut loc în alte domenii. Că, de pildă, s-ar fi "unit" nu două sau trei şcoli care nu au nici în clin, nici în mânecă... ci s-ar fi contopit ruinele CFR-ului cu ruinele de la Sarmisegetusa. Sau podul de la Giurgiu cu Turnul Chindiei. Asociaţiile crescătorilor de albine cu defuncta Uniune a viermilor de mătase. Nu era... distractiv? Ne mai mirăm că ziarele franţuzeşti, americane şi de pe  alte meridiane pun realitatea românească în mod periodic la capitolul "Ce tâmpenii au mai făcut românii?!.

   Şi, ca un corolar al minunatelor comasări, mai propun şi eu una guvernului român prin reprezentanţii lui: să se unească, în fiecare oraş, în fiecare judeţ, o sinagogă, dacă este, cu un lăcaş sau două ortodoxe. Şi preoţii să facă săptămânal întruniri la catolici! Poate aşa vede şi Dumnezeu că nu poţi experimenta la infinit cu turbaţii ăştia de români, cu guvernanţii lor tembeli, pe care nu-i mai suportă nici dracu'...
P.S. Nici n-apuc să închei aceste rânduri, când aud ultimul "ordin" (într-o democraţie... militară, cum devine pe zi ce trece a noastră, până şi Învăţământul se conduce prin ordine, nu-i aşa?!), se pare judeţean... dar el poate fi extins la nivelul întregii patrii, evident!... cum că, în şcoli, profesorul de serviciu devine ... ofiţer de serviciu... şi de fapt ospătar! Dumnealui nu doar că va sta de strajă la porţile şcolii, ca ultimul bocter... în locul celor proaspăt disponibilizaţi, dar trebuie să şi "servească" elevii, în pauze, cu de-ale gurii. Mă şi văd, cu şervetul pe braţ: "Ei, am aici zece iaurturi, cinci Cola şi opt sucuri de mandarine!" Vorba lui Mircea Badea: "Aşa ceva...! 

Urcând pe Tâmpa

   Activistul român e prost şi, mai ales, ticălos. Activistul român, adică Nimicul ridicat pe cai măricei de mătuşa Politica, şi pe timpul lui ceau, şi acum, are instrumente limitate. Asta pentru că, în prostia lui, nu are pic de imaginaţie. Activistul român nu ştie decât să lingă. Orice: dar mai ales zoaie. Metoda linsului sistematic şi eficace, e, şi nu de azi, acordarea "titlului", devenit penibil, de "cetăţean de onoare". În general, cu puţine excepţii, unor mediocrităţi. Cele mai "înalte" mediocrităţi "onorate": nenea Nicu şi cele două Lenţi. Una omorâtă, în cele din urmă, la Târgovişte, alta "unsă" azi... tot la Târgovişte. Păcat că Dumnezeu şi Mama-Natura nu s-au orientat: Turnul Chindiei să fi mers la Braşov, iar Tâmpa să fi revenit, pe drept, Târgoviştei. Sau României întregi: ajutaţi de nişte conducători tembeli, am ajuns un popor de locuitori ai Tâmpei...

Am obosit

   În vara asta am scris trei noi piese de teatru. Observ, aproape cu îngăduinţă, că, la final, toate personajele mele principale mor. Un fel de scârbă de Existenţa banală şi ridicolă începe să bântuie şi literatura mea. Cred că e o "atingere" prea intimă cu Realitatea, mai ales cu cea socială. Cu băseşti, cu boci... cu viclenele nimicuri.
  Trebuie neapărat să-mi păzesc ficţiunea de miasmele Realităţii celei putrede. Oare voi reuşi?!

Constatări

Sunt nevoit să constat, fără nicio plăcere, că tot ce-am spus cu ceva vreme în urmă e perfect adevărat.

1. Portocaliii... deveniţi verzi, sprijiniţi de dictator, vor câştiga toate alegerile. Motivul? Poporul român a intrat în epoca Jigodismului total. Nu doar câteva babe au votat cu ei la Neamţ, pentru câteva pungi cu mălai şi o excursie la Putna... Jigodiile de profesie au furat şi vor fura atât căt va fi nevoie!

2. Joi, când coana Nuţi a venit să ne dea de pomană... din banii noştri, se plomba de zor drumul către Straja. Cine a trăit pe vremea lui Ceau... nu crede că a revăzut un episod cunoscut?! Apoi... faptul că această malefică făptură împrăştie, din motive electorale, bani ce nu-i aparţin... nu e dincolo de Penal, Moral şi... orice se termină cu ...al? De pildă... Tribunal.

3. De ce conducerea oraşului Lupeni, de pildă, acceptă aceste false pomeni? Palatul Cultural e deja o ruină, el trebuia demult reabilitat... acum e prea târziu! Ca şi banii pentru Straja: de ei vor beneficia firmele apropiate odioasei conduceri de azi a României şi protipendada lupeneană, care are interese în această asa-zisă staţiune. Şi mai apoi... tot PSD-ul lupenean e mai degrabă portocaliu... sau, mai nou, verde. La primul semnal... care nu ştiu dacă va veni, e gata să treacă de partea dictatorului şi a clicii lui.

4. Nu-l cunosc personal pe d-l Brânduşe, am văzut în presă atitudinea domniei sale şi mi se pare curajoasă şi de bun simţ. E singurul care pare a fi o soluţie pentru acest oraş oropsit. Cu micile mele puteri sunt gata să-l sprijin, deşi... nu ştiu dacă, pe Jiu sau la nord de Dunăre... sau unde vreţi, în această Românie, deopotrivă ostoită şi nebună, se mai poate face ceva!

Nu

"Pe derbedeul de cartier aflat în fruntea statului spre mândria noastră, a tuturor, îl văd în stare să declanşeze şi un război cu săbii şi bâte, ca la Deta, pentru a-şi păstra supremaţia." C.T. Popescu.
Inainte de a pune capul pe pernă şi a vă începe somnul dulce, români, citiţi încă o dată aceste rînduri! Şi mai amintiţi-vă că, la un aşa-zis referendum, l-aţi votat pe individ cu 85%. Şi, încă de două ori, cu peste 50%. Şi că, până şi azi, când lucrurile întâmplate cu biata ţărişoară... şi mai ales cu bieţii oameni, sunt evidente, mulţi naivi oftează: N-aveam de ales... În timp ce jigodiile zâmbesc semnificativ.
Voi sunteţi normali?!

Pe mine mie redă-mă

   Suntem în plină dictatură. A prostiei. A incompetenţei. A nesimţirii.
    Faţă de ce se întâmplă acum, Ceau pare  doar un tip mic, anost şi, oricum mai cinstit.
   Un popor de proşti nu poate fi condus decât de proşti.
   Un popor de laşi nu poate fi amăgit decât de un laş.
   Viclenie. Tupeu. Tupeu. Tupeu.
   Şi multă naivitate.
    Vine vara. Ne vom dezbrăca la bustul gol şi vom face plajă pe bloc, ca pe vremea lui Ceau cel mărunt. Cei mai norocoşi se vor stropi cu apele pline de alge ale unei mări plictisite. Cei şi mai norocoşi vor respira aerul ozonat al altor meleaguri mai însorite. Şi mai curate.
   Dar, când va veni toamna, când va trece toamna... ne vom trezi în frigul unei ierni insalubre. Care, de multă vreme e chiar în miezul fiecăruia dintre noi.
   Atunci vom observa cât suntem de goi. Şi pe dinafară, şi pe dinăuntru.
   Sunt zile când aş fi bucuros să pot muri.
   Nu-mi pare rău că sunt român. Uneori mi-e ruşine. În ultima vreme, deseori. Da, condeiul meu se opreşte acum de scârbă  şi de neputinţă.
   Nu credeam să-nvăţ a tăcea vreodată.  
   Mai pot să mai spun o frază?
   Dacă da, ultimele  cuvinte rostite aici ar suna aşa: Îl iubesc pe Eminescu nu doar pentru că a scris Oda, cea mai frumoasă si mai  profundă poezie care s-a scris vreodată pe Pământ, dar şi în spaţiul strâmt de lângă Dumnezeu, ci pentru că Eminescu, cu izbânzile, dar mai ales  cu suferinţa sa de ucis, este chiar poporul român. Iar eu iubesc poporul român şi nu jigodiile care l-au năpădit. De-asta nu voi ierta niciodată trecutele, prezentele şi viitoarele javre. Nici pe micul carol, nici pe ceau, dar nici pe marinelul şi pe gaşca lui.
  Cu bine, prieteni. Fie-mi Tăcerea uşoară!

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (VI)

   Mişcările din 89 au început ca o revoltă împotriva Jigodismului roşu. Dar, din păcate, "revoluţia" a sfîrşit ca o virgulă în J. românesc triumfător.

   Primul deceniu al J. democratic au fost ani de tatonare, de reîntoarcere la izvoarele conceptului de jigodie. Simptomele obişnuite ale jigodiei: minciuna ca stare diurnă, făţărnicia, tupeul, nesimţirea generalizată, fanfaronada cu crustă naţionalistă... toate s-au manifestat luxuriant pe toate palierele societăţii româneşti proaspăt "eliberată". Activismul roşu a fost înlocuit cu activismul multicolor. De fapt, n-a fost vorba decât de o translaţie: J. roşu, în genere "de stat", a apărut brusc sub forma jigodismului "privat". Jigodiile de un roşu pal, nesincer, cameleonic, s-au transformat peste noapte în jigodii galbene, albastre, portocali sau... tot roşii. Totuşi, o schimbare osmotică s-a produs: omul-jigodie a căpătat substanţă, e adevărat căcănie, dar şi conştiinţa propriei nulităţi. Şi încrederea, acum deplină, că numai astfel se poate reuşi. Zero a devenit, brusc, o valoare nu doar recunoscută, ci şi foarte căutată. Doctoranzii uitaţi de Dumnezeu în postură de asistenţi s-au dat numai o dată peste cap şi s-au prefăcut în  doctori docenţi,  90% dintre ei analfabeţi, acum bogaţi şi cu "spate" politic. Nu vă mai povestesc, ştiţi bine "situaţia"... Cert e că, în societatea românească atât de oprimată până de curând, procentul de jigodism a luat-o razna atingând culmi pe care nici exit-polurile nu le mai puteau controla. Mulţi se tot mirau de rezultatele "aiurea" ale unui vot: de fapt era normaliatea jigodismului temeinic. Jigodia autentică votează surprinzător doar pentru cei naivi: uneori îşi dă votul chiar în răspăr, "de-al dracului", chiar şi aparent împotriva propriului interes. Doar ca să-şi arate lui , dar şi vecinilor invidioşi, că nesimţirea sa contează.

   Însă jigodismului îi lipsea ceva: o efigie. Un stindard.  Un purtător de drapel. O portavoce. Un exponent. Comandantul! Primii doi preşedinţi au încercat câte ceva în acest sens. Au reuşit doar parţial. Sporadic. Nesemnificativ. Nici n-aveau cum: aveau nenumărate calităţi şi defecte, dar nu erau purtători autorizaţi ai unei  "vâne" inconfundabile de jigodie. Jigodismul necheza în gol, ca un cal mătăhălos ţinut de prea multă vreme într-un grajd insalubru. Îi lipsea Călăreţul care să-l "joace", să-i înfigă pintenu-n ceafă, să-l ardă cu cravaşa până la sânge. Livresc spus, J. românesc îşi căuta identitatea, excepţia, efigia, norma. Şi pentru ca toate acestea trebuiau să poarte un nume... într-o zi... el sosi!

   Era Marinelul.
                                                                     *
   Marinelul nu e doar o expresie a J. românesc contemporan, ci chiar ipostazierea "măreţiei" fenomenului. Tot ce e minciună, prefăcătorie, tupeu, micime în spirit şi voinţă, gregarul, mârşăvia, fanfaronada, lenea, prostia luxuriantă, anomism, lipsă de caracter şi de ruşine, toate acestea poartă această marcă inconfundabilă. Până acum, J. românesc avea, cum spuneam în episoadele anterioare, două puncte fixe: Carol al II lea şi "Epoca de Aur". Or, se ştie, orice plan e determinat de trei puncte necoliniare. Planul Jigodismului românesc, pentru a fi inconfundabil, stabil, avea nevoie de încă un punct fix, de susţinere. El a apărut în goană, parcă disperat ca nu cumva să piardă "momentul".
   Acest fugar disperat e, desigur, Marinelul.   
                                                                    *
   Poporul român nu poate scăpa de tentaculele J. contemporan: ghearele subţiri, de dihanie, i-au înlănţuit beregata. Singura şansă a cestui popor nefericit este sinuciderea. Dispariţia voluntară, pentru a avea o şansă, e adevărat nu mare, de a renaşte vreodată. Poate... sub altă identitate. Poate... sub altă formă. Dar în actuala configuraţie a astrelor jigodistice nu poate decât să-şi prelungească agonia. O agonie de câteva secole şi care mai poate dura alte veacuri. Eminescu, a cărui ucidere o "sărbătorim" azi, 15 iunie, a "văzut" atât agonia, cât şi lipsa de speranţă.
   Da, singura soluţie e pieirea voluntară.
   Dar cum se poate sinucide un popor?
   Întrebare nu dificilă pentru poporul român: de secole bune, el se sinucide în fiecare zi. Ajutat, generos, de fruntaşii lui, jigodiile.
   Idealul poporului român nu poate sta decât într-un cadavru. Un corp inert ce se descompune ca o lumânare arzândă, ceara picurândă fiind conştiinţa că, odată cu ultimul strop de viaţă se va măcina şi limbricul care îl locuieşte.
   Sinucidere uşoară, popor român!
   În sfârşit...
   Sfârşitul.
   Al vostru, pentru totdeauna, umil cronicar al ultimei Cronici a Jigodismului românesc, de la origini până în viitor,
                                                                  Gheorghe Truţă

PROLEGOMENE la O Istorie a jigodismului românesc de la origini până în viitor (V)

   În primii ani ai dictaturii proletare, Jigodismul s-a manifestat spontan, răzleţ, atipic, cu accente de grotesc şi picanterie. Vestitele "demascări" din anii 50 ţin mai mult de precarităţi de caracter, de ipostaze ale prostiei,  hăului în care fiinţa cu chip uman, cuvântătoare dar ne-gânditoare, ajunge să-şi arate limitele, în condiţiile în care până şi Dumnezeu are chef să fie puţin cinic şi dur cu creaturile sale. Lagărele de reeducare sunt şi ele caricaturi tragice ale condiţiei umane, ipostazieri ale sub-umanului, cu accente particulare de J. Dar J., într-o epocă atât de tulbure, cu o imagine mişcată într-o oglindă a Lumii neclară, are el însuşi accente de derută. Manifestări punctuale ale J. sunt nenumărate în "epoca Dej", "calităţile" şi urmele jigodiei se află peste tot, dar J. adevărat, sistemic, omogen nu e încă prezent. J. autentic mijeşte odată cu zorii "epocii Ceauşescu", şi atunci nu chiar din primii ani, cu o sfială aparent neverosimilă. Însă, curând îşi va arăta plenitudinea şi îşi va atinge apogeul în viitorul "epocii de aur". De ce atâta precauţiuni din partea unui fenomen atât de impetuos-neobrăzat cum e J.? Răspunsul e simplu: în primii ani ai dictaturii proletare, politicul luxuriant-găunos interbelic a fost decapitat. Pletora de partide care mai de care mai "naţionale" a fost "rasă" cu duritate, şi odată cu ea s-au estompat tarele J. tradiţional românesc. Ciudat, dar "epoca Dej" e, din punct de vedere jigodistic, poate cea mai "curată" din Istoria J. românesc. Aşa s-a întâmplat, din păcate atât de rar, de câte ori Politicul s-a manifestat în surdină: atunci J. s-a retras ca... o jigodie rănită. Politicul a devenit nu doar starea preferată, osmotică a J. românesc, dar chiar iconul acestuia. Politica în România a devenit sinonimă cu politicianismul, care, la rându-i, s-a transformat mereu într-o submulţime docilă a J. Ceea ce pentru alte naţiuni a fost şi este o stare de ordine şi agregare, politicul, pentru români a fost întotdeauna starea principală de manifestare a J. Politicul induce democraţia, dar mereu pe alte meridiane, în timp ce pe plaiuri carpatine totul se vectorizează invers. Cele câteva puseuri de voinţă şi virtute naţională au fost realizate pe un fond de autoritarism, de suspendare temporară a Legii şi Principiilor. Când s-a revenit la o stare de aşa-zisă normalitate, când Politicul şi-a recăpătat poziţiile fireşti, J. şi-a intrat şi el în drepturi: pînă la starea de băltire ori de recesiune nu a mai fost nici măcar un pas. Pentru români starea-de normalitate, la care e îndemnată mereu de Occident, uneori chiar cu şuturi, capătă de fiecare dată vectorizări opuse: e ca şi cum unui beţiv i se arată sticla de votcă, indicându-i-se să "tragă" firesc, mereu câte o înghiţitură. Evident că românul nostru o bea dintr-o singură sorbire... Rezultatele se văd: suntem de două sute de ani, dacă nu dintotdeauna, o naţiune mahmură.
   Dar încet, odată cu ascensiunea lui Ceauşescu, politicul izgonit pe uşă intră, triumfător, pe fereastră. Pletora de partide, cu jigodiile ei diversificate, e înlocuită de partidul unic, evident cu tipul "unic" de jigodie. El se va numi, chiar şi oficial, "activist". Activist de partid, activist de stat... jigodia cu adevărat perfectă. Cu statut, cu piedestal, cu ştaif. Astfel, pentru prima oară în Istoria românilor, J. coboară temeinic în mase. Clasa politicienilor obedienţi interbelici e înlocuită cu o pătură nouă, izvorâtă cumva chiar de lângă ţărână, ce coagulează şi omogenizează cam toată naţiunea. Poporul român devine în scurtă vreme un popor de activişti sau de aspiranţi la activism. Adică la lichelismul pur. La conceptul de jigodie. E drept, unii "activează", alţii doar chibiţează şi le curg balele după un post, măcar voluntar, de activist. Aşazişii intelectuali români, din care dacă îl scoatem pe Paul Goma nici nu ştiu ce mai rămâne, "activează" şi ei, unii pe la o editură, alţii pe la o revistă, câţiva chiar din câmpu' muncii, sau, într-un caz mai nefericit, pe sub o masă aşteptând un oscior. Un post de activist, de jigodie cu patalama şi maşină la scară devine o obsesie şi un deziderat pentru mai tot românul. Unii, azi, nu mai recunosc. Alţii pozează chiar în dizidenţi. Care, la o adică, abia dacă pot fi număraţi pe degetele unei singure mâini.
   Activismul presupune în primul rând un rol în cadrul societăţii, o "funcţie", e din start o autoritate care dăruieşte, pentru sine şi ai tăi, numai beneficii. Pentru ceilalţi... nimic, deşi glasul jigodiei clamează că interesul public, bineînţeles că şi cel "naţional", e pe primul loc. Obsesia pentru "funcţioară", numită în alte epoci "dregătorie", "post" sau pur şi simplu "slujbă", vine, după unii, de la fanarioţi. Eu cred că vine chiar şi mai de departe, dintr-un soi de lichelism generalizat şi ipostaziat în autoritarismul familial al ţăranului român (De aici şi sintagma "nu fi ţăran!"), ţăranul cu funcţie precisă şi ineluctabilă de "tată", de Dumnezeul familiei, rol şi "virtute" care îi dau specimenului respect şi necesara teamă a celorlalţi.
   Activismul, străvechi sau de tip nou, e pecinginea care, odată apărută în peisaj carpatin, va măcina de acum şi până în veac, ca un cariu triumfător, cuşmelia românismului. Un popor de activişti sau de aspiranţi activişti e blestemul suprem pe care comandantul... suprem l-a şuierat peste poporul lui. El însuşi, un vodă roşu, devenit jigodia supremă, îşi va topi autoritatea în mâlul galben al J. desăvârşit. Sfârşitul socialismului "triumfător" sau a comunismului virtual nu e decât ipostazierea neputinţei unei naţii coborâte ca o scroafă gestantă într-un subsol bineînţeles insalubru. Micuţul om ( E o întâmplare că, în genere, România are parte numai de conducători nu mai înalţi de piciorul broaştei?!) coborând din elicopter, fără atributele puterii, cu privirea stinsă, ca un bătrân obosit ce era, devine o efigie a J.  contemporan, dar şi a falimentului românesc mereu reînviat: în acea postură, cât o efigie, fostul "şoim din Carpaţi" devenea pentru o clipă imaginea unică a celor trei stadii ale J. românesc: cel de jigodie, de javră şi de potaie.