TEATRUL NAȚIONAL
”MARIN SORESCU” CRAIOVA
ALICE
NU ȘTIE SĂ
MOARĂ
de Gheorghe
Truță
Distribuția:
ALICE: Georgeta LUCHIAN-TUDOR
STELLO: Angel
RABABOC
ÎNGERUL: Filip RABABOC
REGIA: Mircea CORNIȘTEANU
SCENOGRAFIA: V. PENIȘOARĂ-STEGARU
Premiera: 1 octombrie 2005, sala ”I.D.Sîrbu”.
Piesa s-a jucat în stagiunile: 2005-2006, 2006-2007 și 20007-2008
ALICE NU ȘTIE SĂ MOARĂ
piesă în şase tablouri,
după
JURNAL de Alice Voinescu
Personajele
Alice
Îngerul
Stello
TABLOUL
1
O perdea albă, fluturând uşor, ca unda
grea, foşnitoare a unui fluviu – e clară sugestia unui Styx – taie scena
într-un Dincolo şi Aici. Decorul este comun tuturor Scenelor, personajele îşi raportează apartenenţa
la Actual sau la Vis în funcţie de apropierea sau de depărtarea faţă de
frontiera albă. Acum, silueta subţire a unei femei îngenuncheate chiar în
marginea subţire a lui Dincolo, cu spatele la Sală.
VOCEA ALICEI: Dragoste, ieri mă întrebam în
dragul meu Jurnal, ascuns mai ales de privirea ta, Stello, pui mic, nu ştiu de
ce mi-a fost teamă întotdeauna ca tu să ştii că îmi ţin gândurile adunate
într-un jurnal, de mai bine de douăzeci de ani de când ai plecat, deşi fiecare
rând îţi este adresat ţie... când scriu
aici tresar la fiecare zgomot şi caut cu privirea prin colţurile odăii, ca nu
cumva să apari tu, ca un hoţ mic ce eşti, şi să-mi surprinzi taina…vezi, abia
acum mă tem de tine, care ai fost ( Pufneşte.)
era să zic…pui mic, dulce şi atent, dar ştii că mămica e cu frica lui Dumnezeu
şi doar Domnul şi Îngerul meu ştiu că tu ai fost un porcuşor mare, bădăran şi
nesimţit, cum puţini s-au aflat în lumea asta, şi-ai supărat-o rău pe mămica,
dar ea a iertat tot porcuşorului drag, şi l-a iubit mai mult, şi i-a periat
amintirea, i-a mângâiat-o şi i-a pus-o în fiecare seară lângă perna ei, ca şi
cum el era acolo, ba nu, mi-am impus să-mi închipui că tocmai ai ieşit să-ţi
cumperi gazete, cum faceai adesea când plecai după fufe şi apăreai abia a treia
zi... ei bine, tocmai ai ieşit şi eu te aştept de vreo douăzeci de ani să apari
în prag, bine cherchelit şi evident fără gazete, dar cu chef de harţă… însă
acum ai lipsit mult, Stelule, douăzeci şi ceva de ani e mult, e puţin, Dumnezeu
ştie, dar va trebui să vii, în sfârşit, lângă perna mea, pentru că mămica e
bolnăvioară, şi dacă vei mai întârzia, s-ar putea ca atunci când tu vei hotărî
să apari, să afli odaia goală… pentru că
respir greu, puterile-mi pier, iar dacă ieri mă întrebam dacă mai apuc
toamna…acum mă întreb dacă mai prind clipa următoare… numai că există o mică mare
problemă, nu problema Timpului, a Spaţiului sau a Cunoaşterii, pe care am
disecat-o ani de-a rândul la cursul de filozofie cu copiii mei, dragii mei
studenţi, ci una aparent simplă: Nu-ştiu-să-mor.
Da, tocmai eu, despre care lumea a spus mereu ca le ştiam pe toate, eu, prima
femeie doctor în filozofie din ţărisoara asta, care am ştiut să scriu zeci de
carţi, sute de articole, conferinţe şi comunicări, despre care cunoscătorii
şopteau că doar marele Iorga ştia mai
mult… Nu mă împăunez, îmi cunoşti părerea despre mine însămi: “Artist ratat!
gânditor ratat! o femeie supraratată”… Un semn al chintesenţei ratării mele e
că n-am avut o casă, multă vreme n-am avut nici măcar un radio, n-am avut
niciodată bani- îţi aminteşti, pentru noi o sută de lei a fost mereu o sumă
importantă- n-am avut nici măcar iubirea ta, nici copiii…băiatul şi fata pe
care a trebuit să-i inventez în titlul unei carţi…şi dacă ar trebui să pun vieţii
mele un generic, atunci eu sunt de departe Femeia
Care N-a Avut Niciodata Nimic…dar şi femeia care, credeaţi voi, că ştia totul…ei
bine, acum când nu mai sunt nici măcar o răsuflare, descopăr că nici chiar atât
nu-i adevărat, că nu ştiu tocmai esenţialul:
nu-ştiu-să mor! Nu pot trece
un examen pe care părinţii mei, surori, nepoţi, trecători, târfe sau
biciclişti, ultimul cioban din Carpaţi l-au trecut fluierând: nu-ştiu-să-mor! Şi atunci…ce ştiu? La
ce bună toată filozofia mea? … Dar
n-are rost să mă văicăresc, asta sunt, puiule drag, m-am trezit singură
şi neputincioasă în faţa unei realităţi în acelaşi timp imensă şi neînsemnată,
însă nu e prima oară când mi se întâmplă aşa, doar tu ştii cât eram de
nepricepută în cele practice, că mă disperam în faţa unui şiret înnodat, şi îţi
aminteşti că tu- însă doar atunci când nu ţi se împăienjeneau ochii de la
coniacul Cointreau: pufi drag, nu e nici un reproş…acum! – îl deznodai cu
răbdare… ajută-mă şi acum, stau ca o gâscă plouată în faţa unui labirint… arată-mi
Pasul…Nu-l ştii nici tu?! N-ai avut vreme să-l exersezi?! Aşa e, şi tu ai
plecat repede… Marichica,
Marietta, Valerie, Tily, Mimi, fetelor, vă rog, ajutaţi-mă…unde-mi sunteţi?! Nu
sunteţi nicăieri, doar eu v-am îndepartat de la căpătâi…nu-i nimic, copilelor,
v-am zis, duceţi-vă, mămica n-are nimic, e doar puţin obosită…şi v-aţi dus!
Doamne, ca întotdeauna singură şi neputincioasă în faţa labirintului, Tu m-ai
ajutat întotdeauna când Te-am implorat, nu Te-au supărat niciodată rugăminţile
mele, nu Te supăra nici acum, asta sunt! Tu m-ai făcut mică, fricoasă,
nepricepută…nu ştiu decât să mă rog. (Murmură Tatăl
Nostru.) Te rog, Tată Ceresc, trimite Îngerul, pe care mi l-ai aşezat
părinteşte pe umăr, să-mi arate calea spre Tine!
ÎNGERUL: Alice, m-ai chemat…am venit!
ALICE (uimire continuă): Dar…îngere, în mai bine de şaptezeci de ani te-am
chemat de mii de ori…însă n-ai apărut niciodată!
ÎNGERUL: E cea mai
importantă clipă a Fiinţei tale, Alice.
ALICE (realizând): E… Sfârşitul?!
ÎNGERUL (oftează): E doar o trecere.
ALICE (buimacă): Marea
Trecere!
ÎNGERUL: Te văd surprinsă…că
mă vezi.
ALICE: Nu în fiecare zi îţi
întâlneşti Îngerul.
ÎNGERUL: Nu puteam să nu mă
arăt: Jurnalul tau e un manual de rugăciune. Chiar şi pe mine, umilul tău
înger, m-ai invocat atât de pătimaş.
ALICE: Te-am chemat deseori. Stello mă acuza de cochetărie!
ÎNGERUL (alergie la Stello!): Despre măgari numai
de bine!
ALICE: Chiar dacă sună ca-n romanele ieftine…a fost
iubirea vieţii mele.
ÎNGERUL: Sâmburele stricat dintr-un fruct superb.
Marturisesc că, atât cât sunt eu de înger, uneori cu greu mă stâpâneam să nu-i
trag o aripă peste bostan!
ALICE: Nu mă mâhni…
ÎNGERUL: Mâhnit sunt eu,
Alice, pentru că te pierd. Uite, cum stai acum pe marginea subţire a
orizontului, foarte curând te vei apleca şi vei luneca în Neant.
ALICE (uşor speriată): Stai!
ÎNGERUL: Stau. Dar mi-e sufletul sur. Am vegheat pe umărul a sute, a mii
de făpturi, dar niciuna atât de frumoasă, înţeleaptă, răbdatoare şi cu suflet
înalt, curat şi pătimaş. Adică…aproape perfecţiunea însăşi.
ALICE: O declaraţie de dragoste, Îngere?
ÎNGERUL: Cu orice risc! Te-am iubit cum poate să iubească un înger.
ALICE: Îţi mulţumesc pentru
iubirea ta…îngerească.
ÎNGERUL: Nu-mi mulţumi.
Domnul m-a răsplătit destul să te cunosc. (Oftează.)
Dar
acum, hai, Alice. (Pentru
sine.) Cine ştie, următorul căruia o să-i stau pe umăr va fi un măgar !
Nimeni nu poate fi ca tine, Alice. Ai fost premiul meu divin. (Datoria!) Hai! Aşază-te acum tu pe
umărul meu şi să ne înălţăm!
ALICE (neliniştită): Îngere, nu mă simt pregătită să pot pleca, nu mi-e
sufletul uşor… Dacă privesc în urmă, viaţa mea îmi apare ca un câmp în
devălmăşie; brazde adânci, vălurite, într-o mare dezordine. Ce imagine ciudată
lasă viaţa mea, Îngere. Nu o pot părăsi astfel!
ÎNGERUL: Ca un ogor roditor,
în multe locuri nesemănat. (Dă din umeri.)
Nu mai e nimic de facut, iubito.
ALICE (disperată): Nu
pot pleca aşa! (Îngenunchează.)
Îngere, lasă-mă să tai prin viața mea un luminiş. Doar… o clipă ! E mult o clipă,
Îngere?
ÎNGERUL: E mult, Alice. Dacă ar fi după mine te-aş lăsa să-ţi iei viaţa
de la capăt, s-o retrăieşti după sufletul tău curat, s-o scuturi de ciulini şi
de iarba prea înaltă.
Dar… nici chiar pentru tine nu se poate face excepţie, Alice. (Totuşi…) Ar fi pentru prima oara…(Cumpănă.) Alice, ştii ce fac eu acum? De
dragul tău încalc Legea Numerelor Mari!. (Neliniştit dar hotărât.) Bine, merg să mă rog pentru
tine…şi pentru mine. Dar
un singur episod, Alice! O faci pe barba mea îngerească! (Dispare. Alice rămâne singură în mijlocul scenei. Dincoace.)
ALICE: Am să tai mai multe felii mici, mici, şi le voi aşeza
într-una singură! Însă…pe
care s-o aleg? Am să-mi plivesc Singurătatea. Pentru că acolo eşti şi tu, dragule, iubitule, Stello!
TABLOUL II
Alice,
singură, la o distanţă semnificativă de perdea.
ALICE: Trebuie să mă duc la
doctor! Simptome de menopauză sau …(Pufneşte.)
de maternitate? Doamne fereşte…ar fi
caraghios ca la bătrâneţe să am un copil! La patruzeci şi cinci de anişori eşti
un soi de…semibabă! Şi cum n-ai femeie în casă, ar trebui să umbli cu scutece…(Ia în serios scenariul.) Cred c-ar fi o
bombă în Târg: surorile mele Marietta şi Valerie ar leşina, parcă le văd
mutriţele lui Flo, Tity, Lulu sau Mimi, ca să nu mai vorbim de Marioara! Zvonul
ar ajunge până la Lala, la Paris… Ce-ar zice Roger Martin du Gard, apoi
Gide…cum i-aş da vestea cea mare lui Gide?! (De-a dreptul înspăimântată.)…deşi cred că am prejudecăţi de
târgoveaţă, oamenii mari ca Desjardins, Gide sau Claudel au umorile lor
intelectuale, care nu se intersectează cu hichiţele pământene. Dar…cum ar primi
vestea Stello? Stello est un amant- pas fait pour etre pere- ses defauts m’effrayent, ses
qualities ne sont point discipline et, comme ma vie ne peut etre que tres
courte, l’idee d’abbandoner mon enfant avec une heredite dangereuse, sans
l’avoir affermi par une education forte…da, da, o teamă mare, ereditatea
acestui copil. Instincte de mamă mare! Ar fi culmea să am de-abia acum parte de
un copil. Adevărul e că mă simt uneori ca o leoaică refulată de idea puiului
lipsă. (Revine.) S-a stins focul
tinereţii, al dragostei şi al iluziei, dar s-a facut lumină peste tot: simt,
trăiesc lucrurile direct. Trebuie să-i recitesc pe Vergiliu şi pe Dante.
Trebuie să aprofundez eu înţelesul durerii vieţii lor. Dar ce dor îmi e de
Pontigny! Acolo e sufletul meu. Alaltăieri, la concertul Ravel, am simţit că
muzica nu mă fura ca altădată, ci m-am trezit plimbându-mă la braţ cu Paul
Desjardins pe sub aleile umbroase de la Abaţia Pontigny. Asta poate pentru că
aştept cu disperare o veste de la Gide !
Pentru
mine Gide e deopotrivă Arta şi Credinţa. Şi ce mult poate Arta asupra omului;
dar am simţit azi ce mare ajutor şi sprijin poate să fie şi Credinţa, numai ea. Dumnezeu e îndurare, dreptatea lui e alta ca a noastră. Goethe mă fericeşte:
Goethe, ţie îţi mulţumesc! Dar ce greu e să cobori din cerul Goethe, sau de pe
piscul Gide, direct în halta prăfuită Stello, în care stăm împreună, după
cincisprezece ani de când fata băţoasă din mine, cea dintâi femeie doctor în
filozofie din ţară, cu teza “L’interpretation
de la doctrine de Kant par L’Ecole de Marburg. Etude sur l’idealisme anique”, răspundea
înţepat iluştrilor ei profesori care o îndemnau să rămană la Sorbona: Nu rămân,
trebuie să mă întorc în ţara mea, acolo mă aşteaptă Stelian Voinescu, un avocat chipeş cu care mă voi
mărita. Nu sunt atât de naivă să cred că flacara unei iubiri e vesnică, dar…(Actualizare: Alice cotrobăie prin buzunarele
unei haine bărbăteşti. Găseşte o scrisoare. O citeşte. Intră Stello. Elegant, ţantoş, fluieră
o melodie la modă.)
ALICE: Stelu, ai promis că
rupi scrioarea de la femeia aceea.
STELLO: Ce scrisoare, ce
femeie?
ALICE: Dragul meu, eu nu
ţi-am cerut să rupi legătura cu dânsa, ştiu că n-o vei face sau, după ce te vei
plictisi de ea, o vei înlocui cu alta… Mi-e totuna, dar am convenit împreună să
rupi măcar scrisoarea de la ea.
STELLO (senin): Dar am rupt-o!
ALICE: Cum ai rupt-o?! Uite, e aici, în acelaşi
loc, întreagă!
STELLO: Imposibil. Am
rupt-o.
ALICE (spre sală.): Accept orice, dar nu pot înţelege cameleonismul, lipsa
de cuvânt dusă până la impertinenţă şi absurd.
STELLO (îşi pune melonul): Cobor să iau gazete. (Iese.)
ALICE (spre sală): E ora zece.
Azi, lectură din Claudel. Am o nevoie irezistibilă
să-i pătrund gândurile, rezistenţa mă îndârjeşte, ca să ne punem de acord. Nu
cred că spune vreodată cuvintele pe care le-ar aştepta o femeie îndragostită,
dar, desigur, ştie să plângă în braţele ei. Să mănânci în loc să asimilezi, să
posezi în loc să dai, să păstrezi în loc să dăruieşti... iată singurul păcat pe
care îl recunosc în dragoste. După amiază, ceaiul la Tity: o plăcere
liniştitoare. Elle a la noblesse sure. Mare noroc să fii înconjurat de oameni
din aceştia! De prietenie nu pot să mă plâng, am din Ecossaises, cea mai bună: credincioasă şi discretă. Seara,
concertul lui Brailovsky m-a înseninat. Un sunet fluid, aerian şi totuşi solid.
Chopin, victorios de materie: cele trei valsuri…Sonata! Nu clopotul din “Marşul
funebru”, dar întrebarea duioasă era insinuantă. Clopotul nu-l mai pot auzi
decât la Cortot. Două concerte memorabile: Cortot şi Enescu cântând Mozart.
Plângeam de fericire fiindcă alături tremura alt suflet. O dată, la Enescu, ne-am
sculat amândoi deodată, căutându-ne din ochi. Nu m-am înşelat, a fost o înţelegere
sufletească în seara aceea. Bine că mai pot iubi!
Câteodată parcă seacă acest izvor. Deşertul acela e grozăvie. Această viaţă fără dragoste! Vin singură acasă, pe jos: n-am bani de
trăsură. E doisprezece trecute fix. (Uşa se deschide: apare Stello.)
STELLO: Bonsoir, ma cheri!
ALICE: Bon matin…poate. Ai
aşteptat să se scrie gazeta?
STELLO: Era coadă. Ştii, lunea e interes…
ALICE (spre Sală): Am învăţat
că liniştea, măcar mimată, e mai mult decât
un inutil vârtej sufletesc continuu. (Altă secvenţă.)
STELLO: Cobor după gazete. (Alice
citeşte. Tace. Stello iese.)
ÎNGERUL: O să meargă după
gazete cum sunt eu Papa de la Roma! (Urmăreşte
traseul lui Stello.) A pornit-o pe
Magheru… a intrat la Savoy! Auzi, Alice?
ALICE: Aud, Îngere.
ÎNGERUL: S-a aşezat picior peste picior, la masă…Cere două şampanii
franţuzeşti. Dar parcă n-aveaţi bani, Alice!?
ALICE: A ”făcut” trei sute şi simte nevoia să-i risipească.
ÎNGERUL: Ca să mai scurtăm:
acum Alice se îmbracă şi merge la Conservator.
ALICE: Plăcere mare la
lecţii, chiar dacă se dormitează. Până şi copiii flirtează între ei… Citesc “Numquid et tu”. Vreau să mă zvârl în
apă - o să înot. Je crois non a cause du miracle, mais malgre lui. Sunt dăruire : asta-i linia mea
naturală.
ÎNGERUL: A sosit, din nou,
miezul nopţii, Alice, şi acela n-a
mai apărut. Şi nici nu cred că va veni curând. Îl văd, e tot la Savoy, ţine pe
genunchi două…ba chiar trei june…ca să nu zic ” juninci”! Auzi, Alice?
ALICE: Aud, Îngere.
ÎNGERUL: Sare dopul la înca
o şampanie.
ALICE: De ce mă aţâţi,
Îngere?
ÎNGERUL: Vreau numai să
ştii, Alice. Nu te merită!
ALICE: Am încercat să-l părăsesc, dar nu pot. Cred că încă îl iubesc.
Sau…ăsta e numele pe care îl dau obişnuinţei. Uneori simt că îl urăsc. Acum
câteva zile m-am trezit în cap cu idea că ar fi mai bine să moară. Dar mi-am revenit, ca dintr-un vis: orice, dar nu moarte! Ce mulţumită aş
fi să mă pot despărţi de el fără scandal şi isterii! Aş fi încântată să-l
am ca prieten, să-l văd fericit cu alta, să-i fiu confidentă, camarad,
“bancher”, cum zice el. Dar să nu mai fiu
solidară la dezordinea în care trăieşte. Dacă ar şti ce ruşine mi-e de felul
cum trăieşte! Deseori nu ies cu el pentru că mă tem de gesturile lui
necivilizate-fac ca struţul: nu le mai privesc.
ÎNGERUL: La Chiriac a avut
un gest atât de vulgar încât se simţea între voi distanţa adâncă ce
desparte pe omul curat de cel trecut prin
noroaie senzuale.
ALICE: În clipa aceea aş fi
vrut să ţip după ajutor. M-am cutremurat de el, uitasem că îi sunt nevastă, în
clipa următoare, constatând-o m-am jenat adânc de ai mei, care nu mă vedeau. Şi doar eu am ales! Dacă m-ar putea sfărâma, totuşi să
mă păstreze pentru “viaţa practică” ar fi idealul pentru el. Îi las totuşi
iluzia că aş crede că mă iubeşte. Pentru
asta îi dau şi pacea că-l iubesc ca bărbat, când de ani nu mai contează decât
copilul ce văd în el. Comme jo vudrais ressentir set emoi sans reserve dans les
bras d’un homme aime auquel on puisse se confier! Jen e l’ai jamais eu, meme
aux moments de grand amour pour lui je n’ai jamais eu confiance en lui
autrement qu’en un enfant non mure. Ce soir il m’a laisse seule mechamment, sans
pitie, quoique me voiant malade.
M’opposer? A quoi bon? Il aurait crie, fait la victime, se serait plaint a tous
que je le tirannise. A quell fin? On ne le corrige plus. S’il ne boit pas ce
soir, il le fera demain. Şi câtă nesfârşită dragoste era în mine, cât
devotament! Am preschimbat-o în grija de pâinea zilnică. Am ajuns ca bărbaţii
care dau nevestei bani şi tot ce-i trebuie, dar nu se dau pe ei.
Lumina se împuţinează. Noapte.Dimineaţa.Alice a aţipit în
fotoliu, cu Jurnalul pe genunchi.
ÎNGERUL: Trezeşte-te, Alice.
ALICE (deschide ochii): Oare merită, îngere?
ÎNGERUL: Tu hotărăşti,
Alice.
ALICE: Da, azi citesc la
Ateneu conferinţa “Faust, un mare
neliniştit”. Roagă-te pentru mine, Îngere.
ÎNGERUL: Tot timpul mă rog.
ALICE: Trebuie să fiu atentă şi să mă stăpânesc. Când vorbesc patetic,
cum se cuvine mâine, am sentimentul că sunt impudică, mi-e o ruşine curioasă
şi-mi vine să mă ascund.
ÎNGERUL: A trecut cu bine şi conferinţa! Ce succes! Ai o scrisoare de la Bertha.
ALICE (citeste): Ce fericită! La etatea ei e iar mamă! Numai eu mă
consider bătrână!
ÎNGERUL: Azi ce mai facem,
Alice?
ALICE: Datorii mondene. Ies
pe stradă, văd o scenă trecătoare într-un colţ de umbră, viaţa ia o mie de
aspecte interesante -simt că-mi trebuie trei vieţi ca să-mi îndeplinesc
pornirile bine determinate.
ÎNGERUL: Iar a venit
noaptea, Alice.
ALICE: A venit…va trece.
ÎNGERUL: Ce vom face toata
seara?
ALICE: Voi coborî gândul
spre Pontigny. Am să-mi aduc aminte întâlnirea cu Gide. Pe drumul spre Braffy
mă întrebam fără cuvinte: Ce cauţi tu aici? Gide mă întreabă care e raportul
meu cu studenţii. L-am asigurat că eu încă am puterea de contact cu tinerii. Am
constatat în omul acesta care vibra pentru tineret o tristeţe, parcă era
departe de tot, nimic nu-l mai atingea. Am discutat “Asmodee”. Apoi am pornit împreună cu Gide şi
Schlumberg ca să-mi arate vechea proprietate a familiei Gide la Roque. Ne-am
oprit la “La Grande Maison” : ancient couvent desaffecte, cu o aripă lungă
în stânga, peron lung, două rânduri de ferestre mari cu mascherone gri,
cuprinzând parcă în braţe un rond imens şi brodat cu cele mai frumoase begonii
din câte am văzut. Un brad imens,
cocarjat de bătrâneţe, în mijlocul unui rond. Gide era trist. Îşi amintea cum
se jucau aici copiii şi că aci a scris “L’Immoraliste”.
Apoi, ceaiul. A continuat să vorbească cu emoţie: “Hristos nu ar fi respins o
mână întinsă.” Gide m-a însoţit la gară pe ploaie. I-am cerut scuze de a-l fi
făcut să piardă şase ore de lucru. “Mulţumesc pentru această vizită”, mi-a
răspuns.“Permiteţi-mi să vă sărut prieteneşte, nu?” L-am lăsat să mă sărute pe
amândoi obrajii, apoi mi-a sărutat mâna şi am intrat pe peron. A sosit miezul
nopţii, Îngere?
ÎNGERUL: A sosit. Imediat vine şi craiul!
Apare Stello.
STELLO (senin): Bonsoir, Alice.
ALICE (liniştită): Bonsoir, dragule.
STELLO: Sunt lac de sudoare :
am vrut să ajung la tine cât mai repede. Ştiam că te plictiseşti!
ALICE: Cred că, la rândul
meu, îl chinui. I-ar
fi trebuit o femeie care să-l schimbe. Se pare că n-am
fost eu aceea. Poate greşeala mea e aceea că nu îl pot accepta aşa cum este.
Pentru că la rându-mi, nu pot accepta ipocrizia, dar mai ales dezordinea din
mişcari, din cuvinte, din viaţă.
Stello, în mijlocul
odăii, în izmene şi-ntr-o cămaşă lungă, albă, descheiată. În jur, pe
podea, risipă de lenjerie bărbătească.
STELLO (descheie papionul şi-l aruncă pe duşumea. Îşi pune altul, care imediat are aceeaşi soartă.) Numai
gunoaie…mănânc şi beau gunoaie…mă-mbrac cu
resturi! Şi cămaşa asta mizerabilă! (Se dezbracă, o aruncă.) Care
nu-i strâmtă, e largă, care nu e nici strâmtă şi nici largă e roasă la guler…
ALICE: Ţi-am adus de la
Paris zece cămaşi nou-nouţe.
STELLO: Mişu Paleologu o
avea numai zece cămaşi?!
ALICE: De ce mă întrebi pe
mine?
STELLO: Tu trebuie să ştii.
Aseară, la Nasta, aţi stat tete-a-tete două ceasuri.
ALICE: Am vorbit despre
Enescu. Ştii că îl adorăm amândoi.
STELLO: Dar acum o
săptămană…la concertul aceluiaşi Enescu?!
(Actualizare: amândoi, în scaune, la
concert. Stello priveşte prin monoclu.)
STELLO: Unde te uiţi?
ALICE (încet!): La orchestră.
STELLO: Sanchi: Mişu e în stânga, pe rândul doi!
ALICE: Nici nu l-am văzut.
STELLO: Până acum te-ai
uitat într-acolo de şase ori.
ALICE: Ţi s-a părut.
STELLO: Şi el s-a uitat încoace tot de şase ori.
ALICE: Nu pot să-l oblig să
nu se uite unde pofteşte.
STELLO: De trei ori vi s-au
întâlnit privirile…
(Revenire: Stello, în mijlocul
dezastrului.)
STELLO: Nici o cămaşă nu mai
calci ca lumea! Parca-s
zdrenţe.
ALICE: Fac ce pot. Dintre toţi prietenii noştri doar noi
n-avem femeie în casă.
STELLO: De ce n-avem?
ALICE: Pentru că n-avem
bani.
STELLO (gaz pe foc!): Bani…bani şi iar bani! Dar ai bani să mergi an de an
la Pontigny?
ALICE: Te-am rugat să mergi
şi tu.
STELLO: Ce să caut printre
atâţia boşorogi fatali? Paul Desjardins, Claudel, Gide. Ba nu, că ăsta-i
poponar!
ALICE (pentru prima
oară, cu ură): Te rog, Stello! (Spre
Sală.) Nu suport să fie atacat în faţa mea Gide ! Totuşi, fără să
ştie, după logica lui absurdă cum că un bărbat te-a şi posedat cu privirea,
Stello ar avea motive sa fie gelos. Când a ţinut să mă însoţească la gară fără
Schlumberg -ca să vorbească numai cu mine- când mi-a cerut să mă sărute, am
acceptat gestul cu un uşor fior. E drept că Gide avea şaptezeci de ani, dar era
atât de adevărat gestul, încât îndată am simţit nuanţa.
STELLO: Tu te simţi bine şi
lângă Enescu, Tilică Ioanid, lângă toţi fraţii Nasta…
ALICE: …şi lângă Ştefan cel
Mare! Stello, nu fi ridicol! În orice caz, ce-ai făcut aseară la Tilică a
întrecut orice măsură. Ai băut până peste cap, te-ai înroşit şi îţi ieşeau
ochii din orbite, vorbeai tare, provocator, te-ai întrecut în ironii şi
apropouri la adresa lui Mişu: îmi venea să intru în pământ de ruşine.
STELLO: Unde-mi sunt
butonii de aur?
ALICE (îi aduce butonii, în grabă):
Poftim, dragule.
STELLO: Şi ăştea-s ruginiţi! (Îi aruncă.)
VOCEA ÎNGERULUI:
Nerodule…ridică-i sau te pun să-i înghiţi! (Stello
a auzit, adulmecă, priveşte prin colţurile odăii, dar nu vede nimic.)
Mojic!
STELLO: Poftim?!
VOCEA ÎNGERULUI: Canalie!
STELLO: Ce se aude? E cineva
în casă?!
ALICE: Poate doar…îngerul
meu.
STELLO (spumegă): Ce înger?! Mi-ai umplut casa de îngeri, voci şi fantome
…culturale. Bine că nu mi-i aduci şi la cină.
VOCEA ÎNGERULUI: Că şi apari
tu des pe la cină…
ALICE: Îngere, te rog!
VOCEA ÎNGERULUI: Alice, lasă-mă să-i trag un
bobârnac…doar ştii că bătaia-i ruptă din Rai!
STELLO (s-a îmbrăcat, în sfârşit!):
Plec.
ALICE: Unde, Stelule?
STELLO: În Lume. Ca să te
pedepsesc! (Iese.)
ALICE: Poate că gelozia lui
Stello ar trebui să mă flateze, ca un semn de iubire. Însă de mult mi-am
pierdut naivitatea, el e un juisor, face pe gelosul doar ca să-şi justifice
escapadele. Ca
să mă pedepsească… Bietul Stello…Dacă ar şti că nu sunt mulţumită decât când
sunt singură, cu o carte şi cu Dumnezeu, pe care nu-l chem ca să mă asculte,
dar căruia îi vorbesc aşa tocmai pentru că nu poate lua parte la păsul meu de
om. De aceea poate nici nu-l mai cert că lipseşte noaptea. El
petrece în felul lui, dacă e fericit aşa, de ce să-l mai tulbur eu? Destul l-am
tulburat că a aflat ce e bine şi ce e rău. Pentru ce să-l chinuiesc cu gândul
că greşeşte? Viaţa
mea s-ar putea intitula Cronica unei
singurătăţi asumate. Port în mine un gol. Doamne, Tu eşti poarta prin care trebuie să trec! (Apare Îngerul.) Îngere, dar ce-i cu
aripa ta dreaptă?
ÎNGERUL: Nu-i nimic…în afară
de amănuntul că lipseşte.
ALICE: Vai, Îngere…nu cumva
din pricina mea?!
ÎNGERUL: Nu-ţi face griji. (Mucalit.) Acum sunt un înger…de stânga.
ALICE (marcată): Din pricina mea…te-au ciuntit!
ÎNGERUL: Cu tine am avut noroc că am scapat doar cu atât. O pedeapsă mică pentru o vină atât de mare! Doar o aripa în minus…un moft! Şi asta pentru că,
sus, toţi te iubesc, Alice. Şi Dumnezeu, şi ceata de îngeri.
ALICE: Daca mă iubeau trebuia să nu se atingă de tine!
ÎNGERUL: Aşa ceva nu se
poate, Alice. Ceea ce ţi s-a permis ţie n-a mai fost îngăduit nimănui,
niciodată. Cineva trebuia să răspundă, şi cine, dacă nu eu, îngerul tău?! Dar
nu te întrista. Pentru tine mi-aş pierde bucuros nu doar aripile.
ALICE: Nu, nu vreau! (Totuşi…) Dar, Îngere…aş mai avea nevoie
de încă o zi. O
singură zi!
ÎNGERUL: Cum vrei tu, Alice.
ALICE: Însă nu vreau să
răspunzi tu pentru mine. Te rog, Doamne, ia-mi mie zălog orice vrei.
ÎNGERUL: Tu nu mai ai nimic
de dat, Alice. (Îşi pipăie aripa
întreagă.) Nici aripa asta nu-mi stă ca lumea pe umăr…îi e dor de ducă. Şi
apoi…cine a mai văzut înger de stânga?!
TABLOUL III
Lângă perdea, Aici dar nu departe de Dincolo, Stello întins pe un pat
cu rame subţiri. În marginea Scenei, la o distanţa semnificativă de patul lui Stello, Alice, aşezată la un
birouaş. Alături, un calendar pe care scrie Anul 194O, şi dedesubt, cu litere mari, mai multe date. Alice va
rupe succesiv filele şi va arunca în mijlocul Scenei cocoloaşe de hârtie. Prima dată: 19 ianuarie.
STELLO: Alice, eşti aici?
ALICE: Da,
dragule.
STELLO: De ce eşti aici,
Alice? (Evident, tăcere.) Nu-mi
raspunde…Nu-mi vorbeşti, Alice? Nu mă asculţi, Alice?
ALICE: Da, dragule, te
ascult!
STELLO: Vorbeşte mai tare,
nu te aud!
ALICE: Te ascult!
STELLO: De ce ţipi? Pentru
Dumnezeu… vrei să mă omori?! Ce tot faci acolo?
ALICE: Îmi scriu conferinţa
de mâine de la radio.
STELLO: La dracu’ cu conferinţele tale! Eu sufăr…şi tu scrii
conferinţe?!
ALICE: Mai capăt un ban. Azi
dimineaţă, când am mers să iau pâine, am descoperit că-mi lipseau zece lei.
STELLO: La dracu’…şi cu
banii. Eu sufăr, Alice. Aş vrea să suferi şi tu, Alice!
ALICE: Sufăr, dragule.
STELLO: Nu îndeajuns, Alice.
Simt că-mi plesneşte creierul. Vreau să te doară şi pe tine, Alice!
ALICE: Mă doare, dragule.
STELLO: Tare?
ALICE: Tare.
STELLO: Şi nu pot respira! Nici tu nu respiri, Alice?
ALICE: Nu respir, dragule.
STELLO: Ba aud cum
respiri, Alice. Nu simţi nimic din chinul meu. Doar eu trebuie să sufăr.
Toata suferinţa Lumii s-a prăvălit peste mine…şi tu scrii, citeşti, vorbeşti la
radio. Te bucuri de viaţă, Alice.
ALICE (spre Sală): Ieri, la Ateneu, conferinţa lui Noica. Structură solidă, convingere şi
poezie. “St. Augustin ondoyant de vie”.
Ondoyant et divers.(Smulge fila zilei. Următoarea: 25 februarie.) Sâmbătă seara: Pirandello. Cela fait la note vulgaire.
STELLO: Îmi e greaţă, Alice.
ALICE: Mie mi-e greaţă
mereu.
STELLO: Mi-e greaţă de la
stomac, ficat, fiere…de la toate.
ALICE: Iar ai băut, Stello.
Ştii că-ţi face rău.
STELLO: Spui tu…nu eşti
decât o gâscă.
ALICE: Bine, sunt o gâscă,
dar nu mai bea.
STELLO: Nici măcar băutură ca lumea
nu-mi pot permite.
ALICE: Leafa mea de la
Conservator e sigură dar mică.
STELLO: Ioana d’Arc a
filosofiei e plătită ca o subretă. Halal!
ALICE: Îmi e teamă pentru Stello. Je resigne tout a
Dieu. Ce calm dai tu, Doamne. Viaţa şi moartea sunt contigue -treci dintr-o
cameră într-alta, spunea duhovnicul meu, părintele Gala. (22 martie.) Aseară ascultam Simfonia
a IX-a la radio. Vocile, oamenii, existau undeva, intram în relaţie prin
undele văzduhului. Universul trebuie să fie plin de energie spirituală degajată
din oameni ! (Stello se ridică pe marginea patului. E vioi, cască, îşi întinde
oasele. Alice, fericită, sare de la
birou şi vine lângă patul lui.) Iubitule, mulţumesc lui Dumnezeu că te
simţi mai bine!
STELLO (ţanţoş): Ai fi vrut să mă simt tot rău? Voiai să mor, nu-i
aşa?
ALICE: Dragoste, am fost
atât de îngrijorată! Doamne, Ţie îţi mulţumesc că l-ai ajutat pe Stelu al meu!
STELLO (arogant): Ştiu cât te bucuri. Dacă muream ţi-ai fi adus amicele la
căpătâiul meu şi aţi fi încins o bârfă scăldată în lungi cafele. Ar fi fost un
festin.
ALICE: Cum poţi să vorbeşti
aşa?!
STELLO: Mă bucur că
pot. Parcă sunt alt om. Atâta am lâncezit! (Se ridică, dar nu face nici un pas.
Rămane drept, ţeapăn.) Trebuie să ies, să trag aer în plămâni. Merg să-mi iau o gazetă.
ALICE: Ţi-o aduc eu, iubire.
Să nu păţeşti ceva!
STELLO (o dă la o parte. Face, singur, un pas. Doi.
Se opreşte.) Nu-mi trebuie ajutorul tău! Voi ieşi singur să-mi cumpăr
gazete…la dracu’ cu gazeta, ştii că voi întârzia măcar două zile…trei, că n-am
mai ieşit de mult! Unde-mi sunt hainele?
ALICE: Iubitule…te implor!
STELLO: Nu te mai smiorcăi
ca o gâscă. Vrei
să joci rolul nevestei iubitoare?! Nu mă interesează! Ştii bine unde mă duc: mă
aşteaptă fetele. Tinereţe, frumuseţe…ei, ei…Şi multa şampanie. Mi s-a acrit de ceaiurile tale de muşeţel. Hainele!
ALICE: Bine, ţi le
aduc…numai să nu faci iar o criză! (Îi
aduce hainele. E gata să-l ajute să se îmbrace.)
STELLO (se smuceşte, îi îndepartează mâna): N-am nevoie de ajutorul tău! (Rămâne doar în izmene. Bagă piciorul pe un
crac al pantalonului. Se clatină. Alice se repede şi-l sprijină. Stello,
oarecum trezit la realitate, nu se opune.)
ALICE: Încet, încet…stai
puţin jos, să-ţi aduni puteri…apoi mămica îl va ajuta pe băieţel să se îmbrace,
şi băieţelul va ieşi voios şi va merge la fetiţe, va bea şampanie franţuzească,
cum îi place lui…
STELLO (brutal): Mă iei în bâză?! (Dă să se îmbrace singur, dar se
prăvăleşte pur şi simplu în pat. Realizarea
neputinţei. Disperare.) Nu pot! Nu pooot! Unde e Dumnezeul tău
care mă chinuieşte? Toata ziua îl invoci: cheamă-l acum şi porunceşte-i să pot!
ALICE (se închină): Eu nu pot să-i poruncesc Lui!
STELLO: Trebuie să poţi! Te-ai rugat destul, îţi
e dator. Zi-i
să facă o minune!
ALICE: Nu vorbi aşa! Doamne,
iarta-mă…iartă-l şi-l ai în paza Ta! Fă-o pentru mine! (Stello aşteaptă încremenit câteva clipe: adulmecă minunea. Se ridică.
Evident, cade la loc.)
STELLO: Nimic! Pentru
mine…nimic. Cerul e gol, ca şi odaia asta în care zac lângă o profesoară
sclifosită, bătrână şi rea…în vreme ce la doi paşi, la Savoy, fetele freamătă şi aşteaptă să le ciup
de cur! Unde
e dreptatea divină?! Rahat! (Plânge, sacadat. Alice îl aşază cu grijă pe pat, îl acoperă şi, vizibil
marcată, vine în mijlocul Scenei. Cu un gest nervos, rupe foaia cu data, iar cocoloşul îl aruncă pe podea.)
ALICE: Doamne…uneori simt că
nu mai pot. Însă
trebuie să pot! Fă-mă tare! Sau…fie cum vrei Tu! (Deschide
Jurnalul. Scrie.) Azi, 22 martie. Nu ştiu ce am, un gol în suflet.
Cred ca şi influenţa timpului mohorât. Dacă aş putea să ies, măcar pentru
câteva clipe, din eul meu. Să evadeze, să respire liber, neîngrădit. Doamne,
îţi mulţumesc şi pentru Stello ! Acum doarme liniştit…ştiu că e mâna Ta.
Geme, parcă împăcat cu sine. Fă cum crezi Tu! Trebuie să ies în lume ! Cât
pot de des. Sunt
tare ca gheaţa uneori, am milă multă în mine dar nu pentru viciu. Beţia, neadevărul, violenţa, inconsecvenţa mi-au fost urâte mai presus de
altele. Pe ele le întâlnesc în Stello. Dar mai ştiu că are nevoie de mine. E
atât de firav, mic şi slab. Eu însămi aş avea nevoie de mine. Am nevoie mare de
bucurie în suflet, poate avant-gout de
fericirea liberării. Climatul
Pontigny e cel ce-mi convenea, în plus
credinţa şi convingerea că toţi cred. Reich der Geister. Şi
asta o fi orgoliu? Dar a fi om e oare numai prosternare
şi desfiinţare? Nu ştiu. Cred că Tu, Doamne, ne vrei liberi, lucizi, nu sclavi.
Copii Tăi, nu robi umiliţi. Dragoste, nu frică. Tată, ştiu că nu mă laşi !
Îmi e bine să ştiu că nu ne laşi în părăsire. Îţi mulţumesc! Maurois spunea că
o reţetă de fericire e Uitarea. Dă-mi răbdare şi timp cât să mă pot uita! (Smulge
fila. Sub ea: 17 iunie.) Zi foarte tristă. Nu ştiu ce se întâmplă în
Franţa. Se pare că Hitler e pe cai mari. Mon Dieu! Cu atâtea necazuri asta mai
îmi lipsea! (Stello sforăie şi, din când
în când, aiurează.)
STELLO: E noapte, e
frig…deschide odată fereastra să intre Soarele!
ALICE: Are temperatură…Iisuse, până acum ai murit pentru nemernici!
Franţuzii cântă Internaţionala şi se predau. Aştept să văd ce face Anglia. Ei sunt
mai puţin repeziţi decât francezii. (Smulge
fila cu data. 21 iunie.) Hitler înaintează nestingherit pe câmpiile Europei. Doar Tu îl mai poţi opri, Doamne. Şi pare că
nici Tu nu vrei… Nu te pot vedea hitlerist, Doamne. Îmi dau seama cât sunt de
găunoasă, de vreme ce pot glumi cu Tine! (21
iunie, noaptea.) E miezul nopţii. Încă nu ştiu ce a decis Consiliul de
Coroană. Prima dată simt ce e o amputare. Cum îi vom putea lăsa pe bucovineni
şi basarabeni în mâna ruşilor? Cum ne putem îndura să-i chinuiască fără să
crâcnim? (7 iulie.) Hitler nu e o
conştiintă care întrece conştiinţele, ci e negura inconştienţei care cotropeşte
lumina. Ein
Theil von einer Kraft.
STELLO (culcat, între vis şi
realitate): Mamico, aşa-i că nu ne doare nimic?
ALICE: Aşa-i, pui mic.
STELLO: Nici stomăcelul, nici inima…
ALICE: Nici…nici…
STELLO: Că plutim ca nişte
îngeri…ne înălţăm, ne înălţăm…
(Alice sare şi-i pune termometrul.)
ALICE: Aproape…patruzeci!
Fie voia Ta! (24 iulie.) Adevărat e
în mine numai asentimentul total cu Anglia. Rezistenţa nu poate fi decât în cei
ce se bizuie pe Divin, pe un Dincolo. “On” se întemeiază la antici pe “My on”,
finitul pe infinit.
STELLO (evident ameţit, de boală dar şi de băutură, se clatină pe marginea
patului): Ce mai fac franţuzii noştri…adică ai tăi?
ALICE: Rău.
STELLO: Dar polacii?
ALICE: Şi mai rău.
STELLO: Şi…eu?
ALICE: Tu? Doctorul zice
că…bine.
STELLO: Am hotărât: de azi
nu mai pun o picătură de băutură în gură!
ALICE: Mă bucur, pui
mic.
STELLO: Jur! Spune-i
Stăpânului să-şi noteze în carneţel: de azi, 1 august, m-am lăsat de şpriţ!
Reich der Geister!
ALICE (31 august): Ne-au luat Ardealul! Doamne, cum poţi să rabzi?! Am plâns, am urlat, m-am jelit. Acum voi
tăcea şi voi răbda pentru că ştiu, în mine e evident că va veni ziua pedepsei
Tale. Blestem etern pe Hitler, pe Mussolini, pe Stalin şi din toată fiinţa mea
doresc prabuşirea operei lor şi risipirea popoarelor lor care nu sunt demne să
facă parte din lumea culturii. Tigrii şi hienele sunt ruşinea animalităţii! (3 septembrie.) Soarta Ţării mă
doare, mă revoltă. Parcă am plecat: nu mai sunt aici! Mă apropie cunva gândul
că e o dreptate ca să suferim şi noi, şi francezii. Principial, voi
continua să refuz cultura nemţească actuală şi chiar anul acesta să nu-l ofer
copiilor pe Goethe ca să-l admire. Obiectivitatea e bună cu oamenii copţi. Dreptate, da. Dragoste pentru ei? Nu pot. Dacă vrei Tu, fă-mă să pot! (6 septembrie.) Abdicarea regelui
Carol mă întristează profund.
STELLO (cu turban in jurul
capului): Iubito, ce sărbatorim azi?
ALICE: Vai de sărbătorile noastre!
STELLO: Lumea poate să crape. Ei şi?! Hai să ne
mai uităm şi spre sufletul nostru. Azi se împlinesc…patruzeci de zile de când
n-am mai pus băutură în gură!
ALICE: Sunt mândră de tine.
STELLO: Însă orice eveniment trebuie sărbătorit! Să vină şampania! (Alice n-are încotro, cotrobăie şi vine cu o
sticlă de şampanie.) Dumnezeu să ne ţină! (Goleşte dintr-o sorbire paharul. Îşi toarnă altul : acelaşi
procedeu. Înşfacă sticla : o goleşte pe loc.) Ce sete mi-a fost!
ALICE (înmărmurită, totuşi resemnată): Stello…tu n-ar trebui să bei deloc!
(Stello, deja « dărâmat »
de boală : efectul băuturii e instantaneu.)
STELLO (palid dar cu ochii strălucitori) : N-ar trebui să beau…n-ar
trebui să respir ?! Totuşi, aş avea voie să spun că te-am iubit ?
ALICE (interzisă) : Stello…ce-i cu tine?!
STELLO : Ce să
fie ?!
ALICE: Dragul meu… nu sunt
decât două posibilităţi : ori eşti beat, ori eşti foarte bolnav! Beat ai
fost de-atâtea ori, dar niciodată în aşa hal cât să-mi spui că mă iubeşti! (Sincer alarmată.) Puiule, ai febră
mare ?!
STELLO : Ba sunt rece ca gheaţa! Dar lucid şi sincer.
ALICE(spre Cer) : Doamne, păzeşte-ne : Stello al meu e foarte
bolnav !
STELLO (supărat) : Vezi, Alice, cât eşti de sucită ?! O dată în
viaţă sunt sincer, şi tocmai atunci mă iei peste picior! (Hotărât.) Da, o spun tare şi răspicat: te-am iubit de când te ştiu.
ALICE : Înseamnă că
încă nu mă ştii!
STELLO : Ştiu că sună
ca-n romanele de doi lei, iar eu toată viaţa m-am temut de ridicol, dar acum e
vremea s-o spun…
ALICE (tot
mai marcată): Mi-e teamă, Stello…
STELLO : De cine,
coană ?!
ALICE : Deasupra
noastră e coroana unui copac foşnitor, în care adastă cetele de îngeri şi
Domnul. Ei aud şi te-ar putea judeca!
STELLO : De ce să mă judece ?!
ALICE : Pentru că
Domnul nu suportă minciuna.
STELLO (de-a dreptul enervat) : La dracu’… dar nu mint ! Şi nu
mi-e teamă de nimeni : nici de îngeri, nici de draci. (Spre Cer.) Hei, aflaţi cu toţii că în pofida
evidenţei, dincolo de voinţa îngerilor şi a ei însăşi, eu, ca un dobitoc ce
sunt am iubit-o pe numita Alice, drept pentru care semnez alăturat!
ALICE (apăsat) : Stello,
taci ! Pentru tine mă tem. Nu-ţi adăuga păcate…
STELLO : Nu mă crezi…
ALICE: Vrei să spui că gelozia absurdă cu care mă sufocai era iubire?
STELLO: Da, era!
ALICE: Şi când mă umileai în faţa prietenilor noştri…
STELLO: Ştii, Alice…nu trebuie să-ţi spun că am o fire păcătoasă, pe care
chiar atunci când i-am pus ham…mi-a fost peste puteri s-o ţin în frâu. Am o
foame neomenească de noi orizonturi, o sete de a petrece…Dar nu-i vina mea că
sunt astfel, la fel cum pe tine Stăpânul te-a zidit din răbdare şi
înţelepciune, pe mine pesemne m-a cioplit dintr-o lovitură piezişă de bardă.
ALICE: Stello, nu-mi trebuie nici o compensaţie că-ţi
stau la căpătâi…
STELLO : Dar nu-i nici
o compensaţie...e doar spovedania unui ticălos veşnic îndrăgostit…
ALICE : …care m-a iubit
şi atunci când pleca după gazete iar eu îl aşteptam înfrigurată ca să apară
după trei zile ?!
STELLO : Da, cu fetele
pe genunchi şi cu paharul la gură…dar în fiecare clipă gândul îmi era doar la
tine!
ALICE (şoaptă, apăsat) :
Te-am rugat…taci! Eu iert şi uit…Domnul nu uită şi nu
iartă. (Spre Cer.) Te rog, Tată,
iartă-l pe Stellu al meu!
STELLO (geamăt): N-am nevoie să fiu iertat pentru singura mea clipă de
sinceritate! (Efortul prelungit îşi arată
efectul : se înneacă, tuşeşte. Alice,
speriată, sare şi-l ia în braţe. Stello se smuceşte.) Lasă-mă…N-am nevoie de
mila nimănui…dar pentru ultima oară spun…(Se
înneacă din nou.)
ALICE : M-ai iubit,
Stello, accept!
STELLO : Aşa cum am
fost în stare, ca un ticălos, dar te-am iubit!
ALICE : Da, m-ai iubit,
Stello, linişteşte-te!
STELLO : Nu e nici o
îndoială!
ALICE : Nu e nici o
îndoială, dragul meu!
(Stello se ghemuieşte, cu faţa în
jos. Se linişteşte, încet : o mogâldeaţă încremenită. Alice îl lasă din braţe. Se îndepărtează.)
ALICE : Doamne, păcatul
lui…trece-l la mine!
(Cortina cade brusc, ca o secure. Şi
brusc se ridică. Patul lui Stello a dispărut dincolo de perdeaua albă care se
unduie uşor, semn că de curând a trecut cineva Dincolo. A dispărut şi
calendarul, şi biroul. În picioare, nemişcată, cernită, cu o pălărie neagră,
mare, pe cap, Alice.)
ALICE: Doamne, Tu şi numai
Tu ştii de ce m-ai despărţit de Stello, de Stello meu drag, iubit şi cârâit de
mine de întotdeauna. Stello drag, îţi privesc fotografia- cu atât am rămas din
fiinţa ta sensibilă. Dragul meu, te aveam şi mi te beam, acum mor de setea
ta şi ştiu că, până la moartea mea, până
la întâlnirea de Dincolo, trebuie să rabd de tine, să mi se usuce buzele de dorul
buzelor tale moi, parfumate, calde, pline de o minunată poezie, de copilarie!
În fond eşti în mine înfipt pentru vecie, suntem unul singur ! Trebuia să înflorim
amândoi prin suferinţă. Azi, în rodul
morţii ce erai, superb de viu, îţi
ieşise la iveală frumuseţea, nobleţea, gândirea senină, zâmbetul gouailleur,
erai frumos şi mare. Şi se făcea o mare sărbătoare! Eu
cresc prin tine, după cum, de când te cunosc şi te iubesc, am înflorit prin
tine. Spune-mi, spune-mi ca eşti mulţumit de mine. Am fost unul pentru altul
cremene. Noi împreună am fost scânteia. De acum încolo, Jurnalul ăsta pe care
l-am ascuns de tine şi pe care tu, cu un zâmbet superior te-ai prefăcut că nu-l
ştii, ei bine…el va fi poarta spre tine.
Am să te aştept aici, în fiecare zi şi în fiecare noapte.Vino, Stello,
soţul meu pe vecie! (Rupe, pe rând, filă
cu filă din Calendar, dar nu le mai mototoleşte ci le aruncă pe spate, ca
bărcuţe pe valurile unei Mări. 14 octombrie.) Iubitule, nu ţi-am scris
pentru ca nu eram niciodată singură şi de
altfel mereu mă gândesc la tine! (15
octombrie.) Pui mic, acum ca şi în viaţă, mă acaparează toţi şi n-am timp
să mă reculeg alături de tine decât noaptea. Te văd, te simt, eşti aici. Aş
vrea un semn de la tine! Mă duc să mă culc. Somn dulce! (24 nov.) Dragule, sunt singură de tot. Tu înţelegi mai bine că
aici, pe pământ, combine on est tout seul, tant que l’on vit. Pe unde eşti tu,
îţi dai seama că trăiesc prin tine, cu tine în tine? Te sărut cu drag, ca în
ultimul vis! (Aruncă, precipitat, mai
multe file.) Dragul meu, iubire…dragoste…pui mic…
ÎNGERUL (năvăleşte în scenă): Linişteşte-te,
Alice! (O îmbrăţişează.) Gata…
gata ! (Şoaptă.) Poate că e mai
bine aşa…
ALICE: Îngerul meu, de ce mă
răneşti încă o dată?!
ÎNGERUL: Te rănesc ca să te
vindec.
ALICE: A fost iubirea
vieţii mele.
ÎNGERUL: A fost pacostea vieţii tale. Nu te merita. Cât
sunt eu de înger…dar îl uram cu o ură omenească.
ALICE: Îngere!
ÎNGERUL: M-am rugat mereu ca să fii izbăvită. Şi, în fine, Domnul m-a ascultat!
ALICE (în
transă): Nu pot fără tine! Allons, qu’en dis tu. Te sărut. La revedere, pe
curând! (Dă cu ochii de Înger.) Îngere…te-ai
tuns?!
ÎNGERUL: Tuns şi ras, tacâm
complet.
ALICE: Dar ţie iţi lipseşte…şi diadema! Vai,
Doamne, cum ai permis una ca asta?! Îngere, ce tristă sunt pentru tine…
ÎNGERUL: A fost…jale. Când
bătrânul arhireu îmi cresta, pe bună dreptate, diadema, lacrimi mari i se
rostogoleau pe foarfeci. Şi toţi îngerii plângeau…Eu eram trist, însă în
acelaşi timp simţeam o mare împăcare: am înţeles că toţi mă iubeau. E minunat
să fii iubi! Dar e şi trist să ştii că iubindu-te, celălalt se
împuţinează. Iubirea lor îi împuţina
pentru mine, a mea mă împuţinează pentru tine, măcar cu folos, dar iubirea ta
pentru Stello te-a mistuit în zadar. De la înger la măgar nu sunt decât trei
paşi.
ALICE (îngenunchează)
Te doare, îngere?
ÎNGERUL: Dacă ar durea
Iubirea, tot Universul ar fi încrâncenat. De un singur lucru îmi e frică,
Alice.
ALICE: De care, Îngere?
ÎNGERUL: Mi-e
teamă…c-o să fiu făcut om. (Înspăimântat.) Orice, numai om, nu! (Îngenunchează.) Doamne al meu…fă-mă orice vrei, piatră, deal, apă,
broască, ac cu gămălie, panou electoral, brişcă sau rulotă, floare sau spin,
pantof, latrină, stâlp de telegraf…dar te rog, oricât aş greşi…nu mă face
om!
TABLOUL IV
Un pian uriaş, cât toată scena: clapele lui sunt file de calendar din
ani diferiţi, de la 1941 până la 1951. Alice va trece prin dreptul fiecărei
clape, o va atinge, se va auzi doar un sunet sau un refren din Chopin, Mozart
sau Enescu. Uneori, Alice va reveni la o clapă din urmă, şi aşa mereu, ca
execuţia cu încetinitorul a unei melodii.
ALICE: Aceasta este viata
mea, pe care şarpele morţii tale, pui mic, a împărţit-o în două. Am aşezat-o pe un
pian, cum îţi plăcea ţie, şi spre tine trimit melodia tristă a zilelor pustii
care curg fară tine, dar cu tine mereu! (5 februarie 1941) Dragule, n-am mai
scris de mult. Din lipsa de caiet (Pufneşte.)…şi
din singuratate. Am luat acest caiet din mapa ta. Am impresia ca eşti
lângă mine. E noapte. Îmi e dor de tine tot mai mult… te aştept dintr-o
călătorie. Te visez, când vesel, când zgribulit. Te-am visat pe stradă, în
palton. Degeaba aş vrea să te uit : sunt a ta pe vecie. Trăiesc ca din
datorie: aştept pe “dincolo”. Vino în vis! (17
martie) Azi e conferinţa mea, “Creştinism
şi destin”. Îmi lipseşti. Dacă tu eşti cu mine, va merge, dacă nu, sunt
goală. (19 aprilie) Sâmbata Paştelui.
Se apropie momentul slujbei. Astept să sune clopotele ca să mă aşez cu tine la
masă. Mi-ai spus că vii lângă mine, când vreau. Nu realizez că eşti în altă lume. Azi,
tot timpul am impresia că apari. Hristos a înviat! (26 mai) Acum douăzeci şi opt de ani
treceam doctoratul. Ce vremuri, ce iluzii! Azi, la curs, am făcut poezie. Clasa era fericită.
Am o nevoie imperioasă de frumuseţe, prin ea spre Bine, spre Adevăr, spre
Credinţa în Dumnezeul Adevărului. Fraza lui Horwath în
Jeunesse sans Dieu: “Il n’y a rien de plus terrible que Dieu” mă înfioară. (22 iunie) Azi, pui drag, zi mare. Am intrat în
Basarabia. Noi luăm ce-i al nostru. Măcar să spălăm ruşinea de a fi
fraţi cu bandiţii. Să ne regăsim virtutea, să ne putem respecta noi înşine! (26 iunie) Azi au cazut primele bombe,
dimineaţa pe la cinci. M-am
deşteptat fără motiv. Şi imediat am auzit bombele. Alarma a venit pe urmă. Se pare ca au distrus mult şi au omorat oameni.
Radio tace. Mă tem că ne-am amăgit cu toţii, socotind că acest razboi e uşor.
Londra e furioasă. America? Vom vedea. (18
septembrie) Pui drag, mâine se împlinesc douăzeci şi şase ani de când ne-am
căsătorit. Îmi amintesc ca acum noaptea petrecută în salonul de la Monteanu,
plângând. Valerie, care dormea lângă mine, m-a întrebat de ce plâng. I-am răspuns că ştiu
ce viaţă grea voi avea. Ştiam, şi tot mă măritam, căci te iubeam, îţi eram
hărăzită ţie. Acum sunt liberă, liniştită şi aş da totul pentru a începe
viaţa alături de tine. Nici azi nu ştiu cât m-ai iubit. Sunt sigură că eu te-am
iubit adânc. Dincolo chiar de voia mea. Îti privesc fotografia de băiat tânar.
Eşti frumos, dar te prefer cum erai la sfârşitul vieţii. Dans ton corps
glorieux. “My
glorious”. Îţi aminteşti cum mă tachinai? Acum eşti tu cel glorios
şi eu, săraca, întunecată şi umilită de tristeţe. Asta-seară te astept. Mi-o
datorezi, e zi mare mâine. (8 octombrie)
Da, azi a fost o zi mare pentru tine. Parastas de un an. Vreme frumoasă, dar frig.
Parcă şi aerul s-a înăsprit. Slujba, înalţătoare, dar
eu eram şi sunt de lemn. Trăiesc într-un fel de imitaţie de viaţă, fără
rost. A secat şi izvorul dorinţei de
viaţa din mine. Vorbesc, dar sunt aiurea. Parcă sunt nicăieri. Ori sunt ecoul stărilor
tale? Prietenii tăi au fost la biserică. Cocoane multe. Aşa ai
avut tu totdeauna parte…de muieri! Nu te găseam printre florile cele multe!
Apare Stello, întocmai ca-n vis: marţial, distins,
impunător. Chiar frumos! Alice nu pare deloc surprinsă. E doar bucuroasă ca de
o întâlnire firească, de mult aşteptată.
ALICE (cu ochii scânteind) : Bună, dragule ! Eu te aştept în
fiecare noapte… iar tu vii atât de rar !
Stello tace, face câţiva paşi împrejur; glacial, distant.
Prestanţa, eleganţa, « aerul de gentlemen » îl fac inaccesibil!
ALICE : Azi, la
mormânt, te-am văzut o clipă aşa cum erai : frumos, distins…şi al meu,
Stelule drag!
Apare Îngerul : e « înspumat » rău de
tot !
ÎNGERUL (lui Stello) : Ce cauţi tu
aici ?!
STELLO (în sfârşit, spre Alice): Cine e această distinsă…piticanie?!
ALICE: E îngerul meu.
STELLO (îl măsoară ca un miliţian): Mda…(Spre Alice.) Spui cu atâta respect…îngerul meu. E cel mult un
înger, Alice. Iar cerul e plin de îngeri. (Observă.) Ăsta mai e şi ciung! Nu vezi că-i lipsesc
ceva aripi ?!
ÎNGERUL (ofuscat) : Tu ai face bine să
lipseşti din peisaj.
STELO (maliţie maximă) : Aş putea afla motivul pentru care domnul
îngeraş nu suportă prezenţa mea ?
ÎNGERUL : Nu-ţi face
iluzii: nu eşti nici măcar o prezenţă. Eşti o umbră pierdută din visul din vis.
Şi nici măcar atât! Ai întinat zorii, ai mâzgălit amiaza, ai ofilit apusul. Ce
mai cauţi şi-n noaptea de cântatul cocoşilor ?!
STELLO (spre Alice) : Îngeraşul grăieşte
ca-n Shakespeare. Ţi-a fost student? (Spre Înger.) Şi zi-i, domnule, eu unde totuşi sunt?
ÎNGERUL: Nicăieri. Suntem într-un vis
privat, o afacere între mine şi Alice. (Spre
Alice.) Totul
are o limită, Alice. Tu l-ai chemat, tu spune-i să plece!
(Alice cere îndurare. Neînduplecat!) Nici o secundă,
Alice!
Alice
n-are încotro: vine lângă Stello.
ALICE: Dragul meu, mi-ai
făcut o mare surpriză, una mare, mare de tot…dar acum trebuie să te alung!
Parcă îmi rup din inimă…însă n-am încotro! (Îi
mângâie faţa cu dosul palmei.) Doamne, cât eşti de frumos! (Îl împinge uşor spre ieşire. Tandru, şoptit.) Am să te mai chem….pe furiş! (Recită.) Am să te-aştept în fiecare
seară…Te voi iubi în fiecare zi! (Stello
dispare. Alice, în urma-i.) Dragul meu…să-ţi pui paltonul…nopţile
sunt reci…şi şosete de lână…şi să nu adormi cu fereastra deschisă!
(17
octombrie) A căzut Odessa. M-am deşteptat în steaguri! (30 noiembrie) Sedinţa azi, la Enescu, a
fost superbă! Mozart, Beethoven, Schumann şi la pian Wagner. Pe Schumann l-a cântat
extraordinar. Sunete din altă lume! Eram ca la biserică, doar că nu se revela
Divinul. La pian “Amurgul
Zeilor”. Momente de sunete din aer, nu din clape. Noi ascultam muzica,
alţii mor în chinuri. Oare e bine? (Acorduri
de pian.) Un
an egal o clipă. Un acord. Un sunet! (22
spre 23 ianuarie 1948) Dragule, nu pot să dorm. Pesemne că mi-a crescut tensiunea la vestea demiterii
mele, a lui Jora, Maximilian şi alţi cinci profesori. Pe mine cred că mă
pândesc de mult. Acum au găsit prilejul, în ziua sărbatoririi republicii. Nici
Veleanu, nici comuniştii clasei nu n-au pârât, însă aşa trebuia să fie.
Dacă nu-mi dă nici pensia, sunt un om de
paie, supusă la toate lipsurile, şi mai ales la lipsa securităţii. Mă doare capul. E în toiul nopţii. Încerc iar să dorm. Azi-noapte te-am visat foarte
preocupat. (7 februarie) Duminică,
dovezi înduioşetoare de dragoste din partea clasei. Doi dintre ei mă pândeau pe
stradă cu flori, alţii au sărit din trăsură ca să-mi vorbească. Astept parcă în fiecare
clipă declanşarea liberarii. O voi apuca? (14
februarie) Azi a apărut în jurnale decretul ”comprimării” mele. Îmi pare
rău că mi-am ieşit din fire împotriva imbecililor de delatori, care nu au nici
măcar curajul să semneze. Ultimele săptămâni au fost o continuă bătălie. M-am descoperit ca un
om combativ. Îţi aminteşti? Mă numeai cal de rasă când mă înfuriam.
Vreau să fiu liniştită, sunt în mâna Soartei. (16 februarie) Iată-mă în fine la pensie! (1 mai) E Sâmbata Paştelui. Cel mai trist, prima dată în viaţa mea
când nu am ouă de Paşte. Azi, mare manifestaţie. Mii de oameni mânaţi de frică,
de grija de mâine, pe stradă. Milioane de metri de americă roşie şi de mătase
purpurie fâlfâie peste mizeria noastră. Români, fără ou de Paşte! (9 august) Încerc zadarnic a scrie studiul despre Faust. Una e voinţa, alta e inspiraţia. Simt că sunt în afara curentului din care
curge creaţia. După ce mi s-a luat catedra, parcă sunt o omidă fără aripi,
fluture rătăcit în zbor. (23 mai ‘49)
Dragoste, îţi scriu ca să îmi vărs amarul. Am preparat cursuri pentru cucoane,
azi încep să le deschid ochii asupra lui Shakespeare. Am ajuns să fiu
meditatoare. E ridicol! (22 mai 1950)
Lucruri neobişnuite şi dureroase mi se întâmplă. Miercuri noaptea spre joi au
luat-o pe Marietta. De când sunt nu am avut în trup o spaimă mai mare. Dacă nu
s-au rupt vinele şi arterele e o minune. Mi se pare că visez şi nu mai sper şi
nu mai văd nimic în viitor. Si c’est cela la fin, elle est bien pietre. Faptul
ca sunt canalii care se duc să denunţe oameni inofensivi ca noi, mă scârbeşte.
Poţi muri de scârbă? (13 iunie) Acum
aflai că Dina a fost luată şi ea. Flo era amărâtă la telefon. (27 noiembrie) Au luat-o şi pe Flo! (3 decembrie) Sunt încă în pat, aştept
rândul la baie. Celălalt chiriaş tocmai a ieşit. E rândul meu. Te iubesc. Alice
a ta. (20 februarie 1951) Andre Gide
s-a stins azi-noapte. Visul meu cu urna destinată lui într-o gradină uscată m-a
trezit azi-dimineaţă cu spaima în suflet că s-a întâmplat ceva. Şi aşa a fost.
M-ai văzut, desigur, plângând cu mare foc. Mă doare sufletul că nu-l voi mai
vedea, nu-i voi mai auzi glasul. Cu Gide am impresia că se stinge generaţia
Celor Mari în Franţa. Doamne, nu mă lăsa, vino-mi în ajutor, adu-mi îi câte o
bucurie! (6 martie)
Frica, sub o forma sau alta, ne năpădeşte pe toţi. Nu mai suntem liberi. Toţi
suntem trişti, fără dorinţa de a trăi. Să nu vezi decât mizerie în jurul tău,
să nu auzi decât voci fricoase, îngrijorate, să nu mai fii sigur de libertatea
ta, e un motiv să nu mai iubeşti viaţa. Uneori mă trezesc plângând de mizeria
mea intimă. Îngere, vino să mă înveleşti, mi-e frig! Mă auzi, Îngere?
VOCEA ÎNGERULUI: Te aud,
Alice.
ALICE: Ce faci?
VOCEA ÎNGERULUI: Coc cartofi
şi beau apă minerală.
ALICE: Dar nu te văd!
VOCEA ÎNGERULUI: Nici nu poţi. M-am
împuţinat de tot.
ALICE: Eu sunt vinovată,
Înger al meu. Pentru mine ai ajuns doar o umbră! Doamne, cum am putut să fiu
atât de crudă?! (Decisă.) Gata, încetez! (Îngenunchează.) Tată, îţi
mulţumesc pentru atât de multul dat…ia-mă în mâinile Tale!
VOCEA ÎNGERULUI: Nu,
Alice…nu face asta! Du-te până la capătul drumului, altfel vei rămâne cu
sufletul greu. Or… tu nu meriţi să ai sufletul greu, Alice. Da, fiecare clipă a
ta în plus mă împuţinează pe mine. Ei,
şi? Eu sunt fericit să mă impuţinez pentru tine. Lasă-mă să fiu fericit, Alice. Cât
încă sunt, atât cât mai sunt, promite-mi că mă vei striga ca şi până acum. Spune doar: vino. Şi măcar răsuflarea mea va veni!
(Îngerul « iese ».
Alice îi adulmecă îndepărtarea.)
ALICE : Stello, dragul
meu, mi-e aşa de dor de tine ! Cred că totuşi suntem singuri…(Şoaptă.) Poci ca să vii…
STELLO (cu cinci cărţi de joc în
mână, adânc preocupat. După o lungă chibzuinţă aruncă două cărţi pe masă.) Păstrez un valet şi doi popi…(O vede
pe Alice, dar nu pare s-o bage în
seamă.)
ALICE: Dragule…atât te-am
aşteptat…şi tu nu mă observi?!
(Stello
filează cărţile: nici acum nu pare c-o aude.)
ALICE (strigăt) : Stello!
(Stello:degetul la buze: Linişte!)
ALICE (contrariată, îngrijorată) : Dragule!
STELLO : Aud…dar
lasă-mă un pic! (Patima jocului.) Mai
bine mergeam la careu…Ei, acu’…fie ce-o fi ! (Filează ultima carte.) Încă un popşor…
ALICE : Dar tu nu erai
cartofor…
STELLO : Eram…nu
eram…Acum însă fac ravagii printre îngeri. Le-am luat câte trei piei de
căciulă! Ştii, cât eram verde făceam pe avocatul…doar de dragul banilor. Acum,
când mai prind câte-un proces mă bucur ca de un dar nesperat. Fac de toate…Dăunăzi…m-am
dat singur în judecată. Eu…acuzat, eu…apărător, eu…judecător. Culmea e c-am
pierdut! Dar fac recurs ! Mai trece vremea… Apropo, m-am întâlnit cu Mişu
Paleologu…de ieri e la noi, iubire! Ne-am îmbrăţişat, ne-am pupat…în numele
prieteniei tale. Era mic, pricăjit…cam cât îngeraşul. Şi cam dărâmat…De fapt
niciodată n-a fost vreun fante…nu ştiu ce-ai văzut tu la el. Acum n-are rost să
negi…ce-a fost a trecut. (Din nou în
febra jocului.) Miza ta…şi înc-atât! (Pentru
sine.) Merge…Măi… ce-are
ăsta ?! Doar…trei popi sunt la mine ! Pas parol…
ALICE (renunţă) : Nopţile sunt scurte, zilele sunt lungi…chiar şi în
vis!
TABLOUL V
Celula unei închisori.Cinci paturi: câte două suprapuse, unul alături.
Pe un pat de sus, cu picioarele atârnând, Alice. Prin încapere se simt fără să
fie văzute încă patru femei: Lenuţa B., doamna C., baba Leana şi Verona. Doar
vocile lor, pe cât se poate distincte prin timbru, tonalitate, chiar dialect,
venind din pereţi:
ALICE (bălăngănind picioarele): Hier, c’est comme si tout me preparait
pour recevoir dignement cette nouvelle douloureuse. “Le Misanthrope”, joue par la “Comedie Francaise”- les trois heures
dans cette atmosphere de profonde et noble humanite m’avaient fait retrouver un
equilibre spiritual et un niveau spiritual de cette bonne qualite comme
Pontigny vous accorde”. Nu mă luaţi în seamă, fetelor. Dacă nu bălmăjesc ceva,
simt că-mi pierd minţile. Mon Dieu!
VOCEA BABEI LEANA (“bine”, moldoveneşte): Pi ce limba-i
asta?
VOCEA LENUŢEI B.: E
franţuzească, lele…şi godacii şi-ar da seama!
VOCEA BABEI LEANA: Io-s ţărancă proastă.
VOCEA DOAMNEI C.: Da’ proastă!
ALICE: Lasaţi-o-n pace, vă rog…(Spre direcţia vocii. ) Şi nu eşti proastă
deloc.
Te-am ascultat ieri, când te rugai
şi cântai psalmi. Erai magnifică.
DOAMNA C. (pufnind) : Magnifică…da’ nu ştie o boabă
carte!
ALICE: Ce dacă? La noi numai
ţaranii mai au nobleţea unei culture reale, cultura etnică şi creştină.
BABA: Ce frumos vorbiţi,
doamnă.
ALICE: Spune-mi Alice. E şi
mai simplu.
BABA: Ba nu, că io-s ţărancă
proastă, iar dumneavoastră sunteţi o doamnă învăţată…ca Iorga.
VOCEA VERONEI: Ai auzit şi tu de Iorga?!
BABA: Cum nu? Mare om? L-am auzit şi
la radio. (Imită.) Poporul nostru…Ştefan
cel Mare…
ALICE: Iorga a fost cel mai învăţat om pe care l-am cunoscut.
BABA: L-ai cunoscut?!
ALICE: De trei, patru ori
într-o viaţa şi sunt fericită pentru asta. Langă el aveam aceeaşi senzaţie pe
care, banuiesc, că trebuie s-o aibă Florica mea, femeia de serviciu, lângă
mine. O dată am fost cu încă două domnişoare chiar la el acasă.
TOATE: Şi cum era?!
ALICE: O veche casă
boierească. Stampe foarte frumoase, carţi, scoarţe româneşti, şi-n jur lumină,
veselie, simplitate, o autenticitate în toate, semnul culturii veritabile. Iar
doamna Lucia, soţia lui: fineţe şi subţirime. Dar cel mai mult mi-au plăcut
borcanele cu dulceaţă înşirate pe prispă, ca la mama acasă. Văzut de la spate,
un smoc de barbă, o căciulă, avea fizionomia lui proprie: era Iorga. În plus,
m-am încredinţat că era un om bun, care se îngrijea de fete, de sănătatea lor. Una din ele a facut “ciuma” să-şi
vopsească părul, el a dojenit-o, dar la sfârşit i s-a adresat pe un ton de
femeie gingaşă: “Fătucă, nu fii supărată, n-am vrut să te mâhnesc.” Pot afla că
l-a sfâşiat în bucăţi pe Nae Ionescu sau pe oricine, pentru mine ştiu că e bun!
BABA: Şi l-au căsăpit,
maică…
DOAMNA C. : Pe Iorga
l-au belit legionarii, pe tine, comuniştii…
BABA: Pe gineri-miu îl
căutau jandarii, că l-au pârât unii că a fost legionar. Au venit la mine la
poartă şi m-au întrebat unde e. Nu ştiu, zic. Nu ştii?! zic ei. O să ai timp
să-ţi aduci aminte. (Filozofie.) Vezi
bine, eu am avut ceva vină, da’ bietu’ dom’ Iorga…
VERONA: Da’… ce vină ai
avut?!
BABA: Era musai să
ştiu unde s-a dus gineri-miu. N-am ştiut… am plătit! (Fetele pufnesc.) Dar dumneavoastră?
DOAMNA C.: Au pârât-o nişte
studenţi de-ai ei... c-ar fi fost într-o celulă de rezistenţă.
BABA: Manca-i-ar
buba!
ALICE: Nu blestema, te rog,
în seara de Ajun! Dumnezeu să le dea sănătate.
BABA (uimită): Ba i-ai şi pupa
pe frunte?!
ALICE: Eu mi-am iubit studenţii. Pe toţi, fără deosebire. În orice caz,
i-am iertat. Dar să nu mai vorbim despre asta!
DOAMNA C.: Eu, dacă i-aş
întâlni pe stradă, i-aş pălmui.
ALICE: I-aş saluta
politicos, i-aş întreba ce fac şi le-aş dori succes în viaţă.
LENUŢA B.: La masă! (Zgomotul aşezării la masă. Alice rămâne sus.)
VERONA: Hai, Alice !
ALICE: Fetelor, nu
mi-e foame.
LENUŢA B.: Dar, Alice…vino în jurul mesei, doar e Ajunul Crăciunului.
Cu greu Alice se lasă convinsă să coboare.
DOAMNA C.: Gustaţi, avem
colac împletit, de la doamna maior. M-a costat cinci gherghefuri.
BABA: Şi ăsta…ar trebui să fie cârnat?!
LENUŢA B.: Doamne…am şi
uitat cum arată un cârnat!
VERONA: Doar două fire… (“Taie” pentru fiecare câte o bucăţică.) Pentru o faţă de masă de doi metri pe unu jumate şi o velinţă putea să
dea de cinci ori pe atât, zgârcita de majuroaică! Însă mai am o surpriză!
(Păşeşte spre un
colţ al odaii, într-un loc ascuns: sare
dopul unei sticle.) Vin! Câte o picătură de vin!
Aplauze. Alice nu se atinge de mâncare.
DOAMNA B.: Alice, nu te
simţi bine?
ALICE: Nu pot să mănânc…voi
munciţi pentru toate astea. Şi altă dată mi-aţi mai dat din agoniseala voastra. Eu…nu mă pricep
la nimic!
TOATE: Dar e seara de Ajun,
Alice. (Cu greu Alice se înduplecă să
guste. Deodată încep să cânte “O, ce veste minunată”. Înlanţuite. Se
îmbrătişează.)
ALICE (cu ochii în lacrimi.): E seara de Ajun, Stello! Încă un Crăciun
fără tine, pui mic! (Spre fete.)
Fetelor, aş vrea să trăiesc şi să ne întâlnim libere, toate, pe un câmp cu
flori, ca femei, ca surori care am suferit şi vrem să nu mai sufere şi altele!
În surdină: O,
ce veste minunată.
TABLOUL VI
Stello, aşezat : e evident că nu e în apele lui.
ALICE : Stelu, ce s-a
întâmplat ?!
STELLO (fără să se întoarcă) : Nimic.
ALICE : Pe mine nu mă
duci…eu te cunosc când eşti supărat! (Speriată.)
Stelu…tu suferi! Hai să-ţi fac un ceai de tei!
STELLO (a lehamite): Da, e adevărat: sufăr.
ALICE (îngheţată): Pentru ce?
STELLO : De
plictiseală. Mi s-a acrit de lungile partide de poker. Şi de procese. Ştii
bine…şi când eram cu picioarele pe pământ mă plictiseam repede. Tot ce-am făcut…tot
ce ţi-am făcut…a fost dintr-o mare plictiseală.
ALICE: Ştiu. Dar te-am
iertat.
VOCEA ÎNGERULUI ( din depărtare, pierdută) : Uiţi…şi
ierţi cam repede, Alice!
STELLO: A…domnul îngeraş!
Salutări…de la Agigea!
VOCEA ÎNGERULUI : Cu
tine n-am ce vorbi. Nu uita : nu eşti decât…
STELLO : …o umbră
dintr-un vis privat. Mi-ai mai spus!
VOCEA ÎNGERULUI : Şi nici măcar atât!
STELLO (altul e necazul…): Sufăr de spleen…asta e problema. Îmi lipseşte
Capşa, îmi lipsesc nopţile pline cu fete şi lăutari. Doamne, şi mai am înainte
o Veşnicie întreagă! (Şoaptă.) Şi mai
ales îmi lipseşti tu, Alice.
VOCEA ÎNGERULUI :
E-te-te ! Acum îi spui franc c-ai şi iubit-o ?!
STELLO (candid) : Sigur
că da! (Spre Alice.)
Eu te-am iubit mereu, Alice.
VOCEA ÎNGERULUI :
Păzea…că se dărâmă Cerul!
STELLO : Nu s-a dărâmat
nici măcar o căpiţă : am spus adevărul!
VOCEA ÎNGERULUI: Măcar de ţi-ai fi mărturisit iubirea în Viaţă.
STELLO: Şi atunci i-am spus-o. E adevărat…o singură dată…
VOCEA ÎNGERULUI (mereu mai pierdută ): Nici măcar o dată!
STELLO: Ba…o dată. Sigur! (Spre Alice.) Alice, îţi aminteşti? (Nici un răspuns. Stello: ambiţul!) Domnule, doar nu sunt
nebun! Unde
e Regizorul ?! Cineva o fi tăiat din text! (Tăcere.) Cu siguranţă că am zis! (Efort de memorie.) În Tabloul
trei…sau patru ?! Trebuie să fi
auzit cineva! (Spre spectatori.) Am
zis, nu-i aşa ?
VOCEA ÎNGERULUI (tot mai de departe): Oricum…n-ai spus-o
cu sufletul.
STELLO : Îngeraş…ce
ştii tu despre Suflet?! (Îşi aminteşte
din nou de precaritatea fizică a Îngerului.
Cântă.) Îngeraş nu mai ai aripioareeee…
ALICE (strigăt) :
Stelian! (Alice,mânioasă, se
apropie de Stello.) Dragul meu, te rog…du-te !
STELLO : Bine, dacă
« Te iubesc » e prea tare…atunci lasă-mă să-ţi spun, Alice, că îmi
lipseşti.
ALICE (îl împinge uşor spre ieşire): Dragul
meu…
STELLO (stârnit): Am nevoie disperată de tine, Alice! Sunt ca un însetat în
deşert…(Alice îl îndepărtează, încet…)
Am nevoie de tine, Alice! Nu-mi închipuiam că Veşnicia e atăt de searbădă.
Alice, vino…nu mai întârzia…te rog!
Alice, cu Jurnalul pe genunchi, scrie cu voce tare.
ALICE: De aproape doi ani
n-am mai scris nici un rând în dragul de jurnal. Nu vreau să mă gândesc la cele
nouăsprezece luni petrecute în închisoare. Pui, aici, la Costeşti, unde sunt
exilată tot într-un fel de închisoare, dar mai permisivă, omenească, pentru că
a fi nevoit să trăieşti acolo unde vor alţii, chiar printre oameni blânzi şi
omenoşi cum sunt gazdele mele, cum este acest Timofte poştaşul, care aleargă
prin noroaie cu scrisorile mele…în definitiv a trăi nu acolo unde ai trăit o
viaţa, printre ai tăi, vai, mai ales printre mormintele alor tăi, pentru că
familia mea e acum un şir de morminte… totul nu înseamnă decât o puşcărie în
plus. Acum
s-a înnoptat. Azi am gospodărit împrejurul jeratecului, am cusut, am citit...
De când sunt “liberă” nu mai aştept evenimentele, ca la închisoarea din
Ghencea, nu am nădejdi intense şi nici deprimari bruşte, ca acolo. Acum, dacă nu m-ar durea inima foarte tare, aş trăi ca în calmul
animalului. Las
timpul să treacă prin mine şi să săvârşească el schimbările necesare. Eu nu pot
decât să mă rog fără cuvinte, în rugi şi ţipete interioare. Ţie ţi le spuneam, ca un intermediar între mine şi Dumnezeu. La tine pot să
ţip, să mă vaiet, dar cum aş putea să fac asta în faţa lui Dumnezeu?! În faţa
lui Dumnezeu poţi să icneşti şi să ridici fruntea spre Semnul Lui, dar mi se
pare indecent să ţipi. Uneori simt că se cască în faţa mea abisuri de negură,
de groaznic non-sens. Azi-dimineaţă un soare radios anunţa primavara în plin
decembrie, dar eu eram disperată: aseară îngurgitasem ultima lingură de
marmeladă şi ultimul măr cu ultima bucată de pâine. Ştii că nu sunt mofuroasă,
că şi alături de tine am trăit în lipsuri şi privaţiuni, Marie Curie a României
pândind mereu suta de lei! Asta sunt şi am fost de când mă ştiu, o spun fără
regret sau orgoliu, doar… constat că până voi primi pârlita mea de pensie mai
am fix şaizeci lei. Nu se poate trăi mai frugal şi totuşi! Îmi fac şi refac în
fiecare seară, în gând, bugetul: 100 lei chiria şi serviciul, 24 lei lapte
prins, 20 lei pâinea, 30 lei cartofi, carne, zarzavat, făina, 10 lei mere… egal
264 lei, plus 60-80 lemne, egal 350 lei lunar, fireşte, contând pe dulciuri,
grăsimi de acasă. Îmi trebuie o rogojină, 21 lei, şi un lighean pentru spălatul
vaselor. Conservele de la Zozo le ţin pentru ceasuri grele, când nu am foc de
gătit. Dacă nu îmi vine pensia, am să rog pe cei de acasă să contribuie
douăsprezece persoana cu câte un leu pe zi ca să mă întreţin... În cazul că
rămân fără pensie, nu mi-ar mai rămâne decât să mă rog să mor. Nu mai cred în
mine, nu mai aştept nimic de la mine - m-au frânt.
VOCEA LUI STELLO :
Alice…vii odată ?!
ALICE : Dragul meu,
încă puţin…
VOCEA LUI STELLO : Nici
o clipă! Nu-mi găsesc halatul, papucii…locul şi rostul. Hai odată, Alice!
ALICE : Afară ninge,
îngheaţă, în cameră se stinge focul, alături vorbesc gazdele mele, oameni
simpli, dar pătimaşi, Ilenuţa, vecina, e gata să coacă pâinea. De ce nu reuşesc
să mă opresc cu dragoste asupra acestor vieţi străine dar autentice? …Îngere,
mai pot să fur o clipa? (Nici un răspuns.)
O fi adormit pe undeva, e ostenit, sărăcuţul…Doar două vorbe şi închei! Ieri am
meditat doi copilaşi din vecini, un băieţel şi o fetiţă. I-am pregătit încet,
temeinic, la Geografie şi Istorie. Mă priveau cu ochişorii lor ca două măsline
şi senzaţia că înţelegeau m-a umplut deodată de fericire, dragule, am uitat că
se înnorase – şi în mine la fel. A început să plouă fără să ştiu, fără să ne
pese. Când
am terminat, părinţii copiilor au insistat, după puterile lor, să mă plătească.
Am respins, indignată. Copiii au plecat şi, când se insera, m-am trezit că vin
amândoi, băieţelul şi fetiţa, în fugă, ţinând de toarte o ulcică plină cu
lapte! Mi-au aşezat-o pe prispă şi, fără să aştepte, de teama să nu-i refuz, au
dispărut în fugă. Am stat toată noaptea şi m-am gândit la întâmplarea asta
simplă dar cu un înţeles mult mai profund: o pildă a Plăţii. Am fost învăţaţi
că orice primim trebuie plătit. Oare eu am plătit destul
pentru viaţa mea? Dar Dumnezeu are nevoie de ulcica mea cu lapte?
VOCEA LUI STELLO :
Alice…vino!
ALICE : Eu m-am altceva
de dăruit decât sufletul meu. Iata-l, Tată, ţi-l pun în palmă şi-ţi mulţumesc
pentru tot, şi mai ales pentru ragaz. Şi ţie îţi mulţumesc, Îngerul meu. Mă
auzi, Îngere? (Nici un răspuns.)
Oare…pot privi cu linişte în urmă? Văd un ogor frumos? Dar viaţa mea e mai
puţin importantă decât Semnul ei. Hai, Îngerul meu ciuntit dar frumos, vino să
privim împreună Semnul vieţii mele, la care şi tu ai fost părtaş. Aşează-te, ca
întotdeauna, pe umărul meu! Haide, vii? (Tăcere.
Uşor speriată.) Ce faci, Îngere? Spuneai că dacă sunt singură, dacă mi-e
frig, să te chem. Uite, sunt singură şi mi-e frig! Mi-e frig, Îngere! (Nici un răspuns.) Şi nu m-a învăţat să
mor! M-am tot învârtit printre oameni care ştiau să moară…şi
îngeri, am lunecat printre ei fără să învăţ esenţialul! Mi-e tot mai frig, sunt
tot mai singură, ca un bob sec în mijlocul acestui Univers în care tu, Doamne,
m-ai aşezat şi mi-ai poruncit: Trăieşte. Ţi-am ascultat porunca cu smerenie şi
răbdare. Acum…am obosit şi te rog să mă iei la Tine. Trage cortina
între Viaţa mea şi Semnul ei. Coboară-mă în liniştea de Dincolo. Numai pe Tine te
am. Sunt singură şi cu Tine deasupra micului meu Suflet. Dă-ne Pacea: mie, Poporului şi Îngerului
meu. (Un mic zgomot. Tresare.) Îngerul meu împuţinat, tu eşti? (Nici
un răspuns.) Îngere, vii? (Tăcere împietrită.)
CORTINA
