Goi, spre paradis

   Un privitor priceput ar putea remarca ușor că dramaturgia românească de azi  e sublimă dar, din punct de vedere al transpunerii scenice, lipsește cu desăvârșire. Acesta e serntimentul pe care l-am avut după ce, doi ani la rând, am participat la Festivalul Dramaturgiei Românești de la Timișoara, în care cel mai bun spectacol a fost, de departe, ”Mobilă și durere” de Teodor Mazilu, în regia lui Victor Ioan Frunză, pus la un teatru mic și puțin cunoscut din București, în timp ce teatrele consacrate și somptuos plătite din banii românilor, mă gândesc că și cu scopul de a promova dramaturgia autohtonă, au lipsit cu desăvârșire din programul Festivalului sau au venit cu spectacole anodine, unele stupide. Dar cine să ”privească”, atunci când cei îndrituiți s-o facă sunt nepricepuți, fripturiști sau simpli ”tetrologi”, veniți pentru o masă caldă și un șpriț rece?! Mai precis, dramaturgia românească de azi prezintă un sinopsis care ar suna cam așa: câteva concursuri din ce în ce mai naționale, dar din ce în ce mai trucate sau inutile, pentru că aproape nimic din ce se premiază nu se joacă, câteva autoare amazoance, înfipte în instituții teatrale, unele cu ștaif, care pozează în urmașele lui Mușatescu, și care scriu, în genere, despre cum se vede penisul sau clitorisul din anumite poziții și momente ale zilei, în plus se cred și foarte inteligente, din moment ce sunt jucate și, în unele cazuri, chiar premiate la diferite festivaluri naționale și internaționale, și ele de complezență. În aceste condiții, să scrii Teatru, și nu texte sau scenarii teatrale devine tot mai greu, sau le scrii... dar îți rămăn în portofoliu! E și cazul minunatiului dramaturg Ion Bogdan Martin, jucat pe ici-colo, dar mai răruț... că-i mai drăguț, chiar când câștigă, și în regulamentul concursului se stipulează că piesa va fi ”pusă”. Și, oricum, e jucat mai puțin decât ar merita. Pentru că, trebuie spus din capul locului,  volumul recent ”Goi, spre paradis”, apărut la Editura Araral, 2014, și aici cu peripeții, e o carte de teatru adevărat. 

   Volumul cuprinde șase piese: ”Goi, spre Paradis”, ”Excelența Sa, Arestul preventiv”, ”Travaliul ducesei de Cambridge”, ”Whiskey, șampanie, atmosferă”, ”Nebunia lui Rudolf”, ”Aventură în patru sau Cum este să pierzi trenul într-un colț uitat de lume”, câteva dintre ele premiate, unele chiar cu Marele Premiu la concursuri naționale dar, după știința mea, niciuna încă jucată, deși, cum spuneam, la cel puțin una, Travaliul ducesei de Cambridge, se impunea prin regulamentul concursului punerea în scenă a piesei... dar, iarăși după câte știu, în chiar acel caz a fost jucat premiul III! Însă,  pe malul Dâmboviței și împrejur, nimic nu ne mai miră!

   Nu mă voi avânta la analiză exhaustivă pe text, dar din capul locului observ că toate cele șase piese ”seamănă”, în sensul că Ion Bogdan Martin are deja un stil de a scrie Teatru, la limita subțire între clasic și modern. Nu sunt de acord cu ce spune Horia Gârbea pe a coperta a patra a volumului, cum că ”Ion Bogdan Martin scrie chiar de amorul artei”, din contră, autorul este un dramaturg, nu doar de cea mai bună calitate teatrală, dar și un profesionist în ale Teatrului, în speță într-ale Comediei, de pildă, ani dea rândul a scris texte umoristice pentru Romică Țociu și Cornel Palade, în perioada lor bună, scenarii de comedie pentru Clanul Popeștilor, de la Antena 1, ori scenarist la Antena 1 la ”Neața cu Răzvan și Dani”. Mai curând sunt de acord cu ce spune cunoscutul realizator TV, Octavian Sava, care observă: ”Ceaea ce îl caracterizează pe Ion Bogdan Martin este oralitatea. Eroii săi vorbesc ca oamenii de pe stradă. Ar părea că tot ce scrie a fost surprins cu reportofonul...”

   În fiecare piesă, Ion Bogdan Martin se situează direct în cotidian, în genere, cu o narațiune simplă. Prima piesă, care dă și titlul volumului, are doi protagoniști, Alex și Mirinda, el actor și ea femeie, ce se întâlnesc într-o stație de autobuz părăsită și își conjugă obsesiile, iar în ”Travaliul ducesei de Cambridge”, piesa cea mai elaborată din volum, trei personaje, Profu’, Despina și Nelu, dublate de vocile lor interioare, țes un discurs teatral pe cât de simplu, pe atât de substanțial. Lipsa unei structuri teatrale consistente e chiar strategie auctorială la Ion Bogdan Martin, simplitatea și elocința, dublate de o replică pe alocuri scânteietoare sunt atuurile unui demers dramaturgic original și foarte personal. Transcriere punctual-teatrală e deseori savuroasă: replica e vioaie, situațiile comice și sunt percutante, întreg eșafodajul scenic e deopotrivă solid și incitant. E clar că Ion Bogdan Martin scrie pentru Scenă, știe și așteaptă respirația omului din Sală.

   Cum spuneam, Ion Bogdan Martin este printre cei maximum zece autori dramatici contemporani care mai scriu Teatru, și nu scenarii teatrale, și un important dramaturg contemporan. Vede cineva asta?!

                                                                                      GHEORGHE TRUȚĂ