Am revenit! Așteptați-vă la nucleare!

Anunțul de pe siteul TN ”IL Caragiale” din București a spectacolului CINĂ CU SOARELE SUS de GHEORGHE TRUȚĂ în limba engleză

Acad. Razvan Theodorescu: A Walachian century between martyrs and betrayals

26 October 2014

Dates

26 Oct 201411:00

Tickets

16 lei

The National Theatre of Bucharest will mark the anniversary year Brâncoveanu through a double manifestation which will take place on Sunday, the 26th of October 2014, in the Small Hall, starting 11:00 a.m. The conference A Walachian century between martyrs and betrayals will be held within this event, supported by Acad. Răzvan Theodorescu, followed by the reading performance Dinner with the sun-up by Gheorghe Truță, directed by Răzvan Popa.

Details about the conference

”The sacrifice of the Brâncoveanus ends a century of intelligent and opportunist policy of the Walachian elite where they met, one by one, the waiting for salvation from the Turks from the part of ”Chesar’s empire” – that is, of the Habsburgs – or from the part of the ”Muscovite” dinasty of the Romanovs. Along with this policy, there could also be met: the intelligent negociation, betrayal on every step, hope, despair, the getaway and the magnificence of a bright living on the edge of the abyss. There was the moment that determined irrecoverably our premodern mentality, foreshadowing the Phanariot century, of a brilliant culture, of a European synchronism and of an enslaved life.” Acad. Răzvan Theodorescu

About Răzvan Theodorescu

He was born in Bucharest, on May 22nd 1939.

Education: 1955-1963 – The Faculty of History in the University of Bucharest (with a break between 1959- 1961 because of the suspension from the University because of political reasons, period in which he was an unqualified worker).

Professional activity: Culture historian, Art historian; Doctor in History Science (1972); Scientific Researcher at The Institute of History of Art in the Academy (1963-1987); Professor at the University of Art in Bucharest (since 1990); General Secretary of the South-East European Studies Association AIESEE (since 1994).

Public positions: President of Radioreporting (1990-1992); Member of the National Audiovisual Council (1992-2000); Minister of Culture and Cults (2000-2004)

Member of some professional organizations: Correspondent and tenured member (since 2000) of the Romanian Academy; Correspondent Member of the Archaeological Society from Athens (since 1990); Chevalier (since 1997) and Comandor (since 2003) of the Order of Arts and Letters of the French Republic; Correspondent Member (since 1998) and tenured (since 2002) of the European Academy of Science, Arts and Letters; Member of the Science Academy of the Republic of Albania (since 2006) and of Macedonia’s Academy of Science and Art (since 2006); Great Officer of the National Order for Merit (since 2000); Doctor Honoris Causa in nine Universities.

Published works:

Byzantium, Balkans, Occident at the Beginning of the Romanian Medieval Culture – centuries X-XIV, Ed. Academiei, Bucharest 1974; A millennium of art at Dunărea de Jos (400-1400), Ed. Meridiane, Bucharest, 1976; Medieval Itineraries, Ed. Meridiane, Bucharest, 1979; The Stone of the Three Hierarchs, Ed. Meridiane, Bucharest, 1979; History seen up-close, Ed. Sport-Turism, Bucharest, 1980; Romanian Civilization between Medieval and Modern. The Image Horizon (1550-1800), I-II, Ed. Meridiane, Bucharest, 1992 ; 2nd ed., Princeps Edit, Iaşi, 2006; Roads to Yesterday, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucharest, 1992; The 900 days of “manipulation”, Ed. Tinerama, Bucharest, 1993; La peinture murale moldave des 15-ème - 16-ème siècles, Ed. UNESCO, Bucharest, 1995; Roumains et Balkaniques dans la civilisation sud-est européenne, Ed. Enciclopedică, Bucharest, 1999; History Drop, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucharest, 1999;Constantin Brâncoveanu between „The Book House” şi „Evrope”, Ed. Rao, Bucharest, 2006; Our Europe and us, Ed. Capitel, Bucharest 2008; Regards d'historien, Ed. Enciclopedică, Bucharest, 2009.

About 600 articles in Romanian magazines and abroad.

Awards:

The Bernier award from the Intitute of France; The Herder award from Vienna University

Dinner with the sun-up by Gheorghe Truță

(reading performance)

Brâncoveanu – Marius Bodochi

Doamna Marica – Maria Teslaru

Constantin – Gavril Pătru

Ștefan – Ioan Andrei Ionescu

Radu – Lari Giorgescu

Matei – Silvana Mihai

Ianache Văcărescu – Mihai Verbițchi

Mustafa – Eugen Cristea

Direction: Răzvan Popa

Live music: Adrian Naidin

About the author

Gheorghe Truţă was born on the 1^st of June 1958, in Călui town, in Olt. He is living in Lupeni now, in Hunedoara, where he is a Math teacher.

He had his literary debut with the short story The Second Story of the Forest in Luceafărul, June 1977. Since 1993 he has been a tenured member of the Writer’s Union of Romania.

Editorial publications :

The City, novel, Ed. Albatros, Bucharest, 1982 ; Pagota, prose, Ed. de Vest (Facla), Timişoara, 1992; The Rats’ Heaven, novel, Ed. Matinal – Panorama, Petroşani – Bucharest, 1999 ; Theatre – played, awarded and banned plays, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2003; Angel, are you coming?, novel, Ed. Aius, Craiova, 2010; Alice doesn’t know how to die, play, Ed. Aius, 2010.

Literary awards (selection):

The debute award of the Albatros Publishing House for the novel The City (1980) ; the award from Cravioa branch of the Writer’s Union, Prose section, for the year 1992, for the Pagota volume; the award from Craiova branch of the Writer’s Union, Drama section, for the year 1995, for the staged plays: The Great Mess and The Blue Grove; the award from Craiova branch of the Writer’s Union, Novel section, for the year 1999, for the novel The Rats’ Heaven; the award from Craiova branch of the Writer’s Union, Drama section, for the year 2003, for Theatre – played, awarded and banned plays volume; the play The Cathedral was nominated by the Romanian Theatre Union (UNITER) for ”the best Romanian play of 1999”; laureate of many drama contests in the country.

His following plays have been staged:

The Great Mess (1995, Bacovia Theatre from Bacău, directed by Mihai Manolescu); The Blue Grove (1996, The National Theatre „Vasile Alecsandri” from Bălţi, The Republic of Moldova, directed by Ion Cibotaru); Alice doesn’t know how to die (2005, The National Theatre „Marin Sorescu” Craiova, directed by Mircea Cornişteanu); The Great Mess (2005, The Drama Art Theatre from Deva, directed by Boris Melinti); Four Sisters (2012, The National Theatre „Vasile Alecsandri” from Bălţi, The Republic of Moldova, directed by Ion Marcoci); Journey in Fairytale Country (2012, The State Theatre I. D. Sîrbu, Petroşani, directed by Boris Melinti); Journey in Fairytale Country, (2013, Vasilache Theatre, Botoşani, directed by Valentin Dobrescu); Symphony for Flute and Nobody (2014, ”Andrei Mureşanu” Theatre from Sfântu Gheorghe, directed by Laurenţiu Calomfirescu).

Nu mai dați în icoana Tudor Gheorghe!

Când toți neghiobii lovesc în monumentul național Tudor Gheorghe, eu am scris o piesă în care Tudor Gheorghe e protagonist, alături de marii poeți Marin Sorescu și Patrel Berceanu și, cu smerenie, io, autorul...

       

          OLTENEȘTE  FĂRĂ  PROFESOR

                   -re-citare după ”La Lilieci” de Marin Sorescu-    

                                                                                                  Motto     

                                                                                   Deci fugiți cât mai repede

                                                                                   Atunci când eu mă fac că mă uit

                                                                                   În altă parte.

                                                                                              Marin Sorescu                       

   Personajele

   TUDOR  GHEORGHE

   FIERARUL

   PATREL

   MAMA

   OMUL DIN AMERICA

   OMU’ CARE SCRIE PIESA

   NEVASTA FIERARULUI

  

                                                                     Scena 1

Sala mică a Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova. Undeva, la Arlechin, Patrel Berceanu, poetul, secretar literar al teatrului, și Omu’ care scrie piesa, autorul acestei piese, dar și al piesei ”Alice nu știe să moară”, ce se joacă în acest moment pe scenă, având pe Georgeta Luchian-Tudor în rolul Alicei Voinescu, originară din Mehedinți, figură marcantă a vieții culturale interbelice, prima româncă doctor în Filozofie.

VOCEA GEORGETEI TUDOR (de pe scenă): Nu pot trece un examen pe care părinții mei, surori, nepoți, trecători... ultimul cioban din Carpați l-au trecut fluierând: nu știu să mor!

Apare, tiptil, Tudor Gheorghe.

PATREL: De cine fugi, nea Tudore?

TUDOR GHEORGHE: De nevastă-mea! A zis că... dacă-mi zărește în sală musteața... uită replica! (Spre Omu’ care scrie piesa.) Neică, dracu’ te-a pus să scrii piesa asta?! De când joacă rolul Alicei…   nevastă-mea se-nchide-n baie și vreme de un ceas… dacă nu și mai bine!… n-aud decât: ”Stello, unde-mi ești?!” Și… cum Stello nu sunt io… înghit în sec!

PATREL: Lasă, nea Tudore, că bărbat ca mata nu găsești… nici la Târgu Jiu! Vorba aia: oltenii s-au mândrit cu Mihai Viteazul, Ecaterina Teodoroiu… dar au rămas cu trei stele: Electroputere, Universitatea Craiova și Tudor Gheorghe. Nu știu în ce ordine!

TUDOR GHEORGHE: Pușchea pe limbă, copile: toți de care vorbești… sunt pe năsălie! Dar, dacă vorbim de olteni de mâna-ntâi… lista nu poate începe decât cu Sorescu! I-auzi!

N-ai ecou, domnule,

Nici bun, nici rău...

Să trăieşti aşa, s-o duci,

Neştiut de nimeni, te strecori...

Ia suie-te în Piscul cu Bojii

Şi strigă... să vezi, te aude cineva?

– Ce să strig?

– Ce vrei... strigă că iote nu plouă...

 Să vezi ce se întâmplă.

– Păi, ce să se întâmple?

– Păi, aia e, că nu se întâmplă nimic.

Ca şi când ai împunge o dată cu acul în cer,

Nu zice nimeni «au»,

Nici un sfânt, nimeni nu zice «au»

Dacă împungi o dată în cer

Cu acul.

Fiindcă de aici n-ai nici un fel de ecou.

PATREL: Ultima dată l-am văzut pe Sorescu într-un birou de la Ministerul Culturii. Mă trimisese directorul Cornișteanu… că știa că-i sunt apropiat, să ne-aprobe și nouă un post de mașinist și două plasatoare. Tocmai fusese uns ministru al Culturii... Mă primește într-un birou gol, mare și rece. Zgribulit, în veșnicul lui palton gri, cu gulerul ridicat. ”Ce fa… faci, Patrel?” ”Ce să fac, nea Mărine… așa-i plăcea să-i zic! Umblu după potcoave de cai morți!” (Ușor nervos… ca de-obicei.) Și-n clipa de față… tot asta fac!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Unde vezi, Patrel… cai morți?!

PATREL: Unul… e jos, pe primul rând… Nu e mort: e chiar tânăr: fiul lu’ tat-su… frate cu tata. Amândoi au copilărit în Băilești, numai că tata a rămas loco, să ne crească pe mine și pe frate-meu, iar unchiul ăsta al meu a trecut Atlanicul… și acolo a-ncremenit! N-a venit nici la moartea mă-sii, dar era-n Europa la fiece meci al lui Balaci și ai lui. Numai că… olteanu’ e ca dulgheru’: trăiește ce trăiește ș-apoi moare. Și l-a lăsat p-ăsta micu’ cu o iubire aprigă dar netereminată pentru tot ce e oltenesc.

TUDOR GHEORGHE: Mă, frate: au oltenașii noștri un fel aproape bolnăvicios de a-și iubi pământul natal… Când am fost ultima dată la Chicago și am început să zbier: ”Muică, noi suntem un neam!” vro zece năvăliră pe scenă să-mi pupe mâna! Atunci m-am simțit și eu om…

PATREL: Cum așa, nea Tudore?!

TUDOR GHEORGHE: Mai demult, la olteni… omul era om și femeia… muiere! Când venea de la cosit… sau de unde avea treabă, din prag, muierea îi zicea omului: ”Săru mâna!” Când ”omu” mergea pe șușea… femeia sta doi pași în urma lui. Te pomenești că văru-tău nu știe nici valaha!

PATREL: O rupe… pe sărite. Doar că… tat-su a apucat doar să-i deschidă ochii și inima ălui mic către, ceea ce el numea ”sufletul oltenesc”…

TUDOR GHEORGHE: … și l-a lăsat cum e mai rău: în băltoaca nostalgiei. (Îngână.)

                                                       E vremea rozelor ce mor

                                                       Mor în grădini și mor și-n mine!

                                                       Și-au fost atât de soare pline

                                                       Și azi se sting așa ușor…   

PATREL: Cum se… stinse unchiu’, ăsta micu’… care nu e chiar mic: e student la Harvard… se repezi încoace să, citez, ”îmi umplu inima de spirit oltenesc”. Mi-apare la Băilești acu’ o săptămână… și-mi zice ”Vere, rogu-te: ajută-mă să găsesc profesor!” ”Ce vrei să-nveți?!” ”Oltenește!” Mă pune dracu’ și zic :”Te-nvăț io!” Și-mi găsii beleaua: de-o săptămână dorm un ceas pe noapte, mănânc când mi-aduc aminte. Nu mă gândesc decât cum să fac ca să-l învăț p-ăsta micu’… nu doar să vorbească, dar și să simtă oltenește!” E și un pariu cu mine însumi!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Mi se pare o încercare nobilă, Patrel…

PATREL: Nobilă… pe dracu’! Tu de ce nu-ncerci?!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Ce se aude acum din scenă, arii din”Alice nu știe să moară” e, în subsidiar, o încercare de a demonstra că spiritul oltenesc există. Alice Voinescu, fată din Mehedinți, crescută la București într-un spirit în care valorile oltenești sunt borne morale… ajunge un reper cultural și moral al Patriei întregi… Ca Mihai Viteazul, Ecaterina Teodoroiu, Tudor Vladimirescu…

PATREL: Când îmi pun ceva-n cap… urc și trei Golgote. Asta nu înseamnă că și reușesc! Dar… mă chinui ca un catâr ce urcă muntele cu desagii plini cu pietre de râu! Demult mă roade aporia asta: Există un spirit eminamente oltenesc, un mod de a simți altfel, adiacent ardelenismului, moldovenismului sau oricărui spirit care, într-o îngemănare tutelară, e Spiritul Românesc, unic și inconfundabil?    

TUDOR GHEORGHE: Există... în ăia de-i enumerarăți... și-n mulți alții. Dar spiritul genuin oltenesc  își are expresia primă și pură în Sorescu... care la rându-i, e expresia filtrată, modernă și inconfundabilă, a oltenismului!

PATREL (spre ”jos”): Îl plimbai p-ăsta pe coclaurile din Băilești, pe unde hălăduise tat-su... Îl dusei la Muzeul Olteniei... A rămas în urmă... și când eu vorbeam cu custodele ...  ne pomenim că tipu’ începe să demonteze căruța cu civiltir, din dotare! Obicei americănesc: musai să vadă ”cum merge”! Ia vezi: acu’... e lipit de scaun?

OMU’ CARE SCRIE PIESA (se apleacă peste bordură): Lipit!

PATREL: L-am pus în primul rând... ca să-i intre-n bojoci strigătul doamnei Tudor... Alice Voinescu: ”Nu știu să mor ”... oltenește, desigur! Dar... mi-e frică!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: De ce ți-e frică, Patrel!

PATREL: Ca nu cumva nebunului... îi zic cu iubire oltenească, desigur!... să nu-i treacă prin minte să demonteze... aura Îngerului!

VOCEA GEORGETEI TUDOR: ”Mi-e tot mai frig, sunt tot mai singură, ca un bob sec în mijlocul acestui Univers în care Tu, Doamne m-ai așezat și mi-ai poruncit: Trăiește! Ți-am ascultat porunca cu smerenie și răbdare. Acum... am obosit. Trage cortina între Viața mea și Semnul ei! Sunt singură deasupra micului meu suflet. Dă-ne Pacea: mie, Poporului și Îngerului meu.             ”

TUDOR GHEORGHE (șoaptă): O lună  urcă nevastă-mea de pe scaun, pe gardilop... cu feștila-n mână... de era să ia foc pedeaua!

De jos, aplauze prelungi. Apoi, liniște. Cei trei coboară lângă american.

PATREL (spre american): Te... zgâcină?

OMUL DIN AMERICA: ”Zgacina”?!

PATREL: Când ți se zbate inima în ritm de sârbă, în coșul pieptului... Ce simți când auzi tânguirea înaltă a acestei oltence ce a urcat Golgota Neamului său? (Americanul țuguie buzele.) Nici măcar nu te... gâdilă?

OMUL DIN AMERICA: Ce e... ”gadila”?”

TUDOR GHEORGHE: O furnicătură... Ca și cum un animăluț d-ăla... mic... mic!... îți umblă prin sânge... și, brusc... începe să-ți ningă-n foale!

OMUL DIN AMERICA: Nu... ningea!

PATREL: Ești rece ca un buștean!

TUDOR GHEORGHE: Nu te mai răbori la el...

OMUL DIN AMERICA: ”Răbori”?!

TUDOR GHEORGHE: Răsti! ”Dacă nu poți, te-ajutăm

                                                    Dacă nu știi... te-nvățăm!”

Și eu... cu spectatorii... cu ascultătorii mei... nu fac decât să-i învăț s-asculte... iar eu învăț de la ei... cum să-i învăț! Toată viața învățăm... cum să-i învățăm pe alții!

PATREL: Nea Tudore, rogu-te: să-l mai zgâcinăm o țâră! Dacă nici cu... ”Acolo este țara mea” nu-l urnim... înseamnă chiar că e buștean!

TUDOR GHEORGHE: Las pe moșu’... Dar nu-l tratăm cu cântec! Cântecele mele au izvor oltenesc... dar sunt ca pâraiele de munte: toate duc în râuri românești... și toate râurile se varsă în Dunărea românească. Când e vorba de ”oltenism”... cel mai bun leac e Sorescu. Vindecă orice: tuse măgărească, diaree... și cancer! (Pășește pe scenă.)

Lua ciurul de la unghete şi juca-n el în curte,

Până-1 rupea. Lua pe urmă tuciul, lua postava

Şi le arunca pe toate-n curte.

Le spărgea, le fărâma,

Tigaia  – tot.

Pe urmă intra în casă.

Se ducea la lada ei cu ţoale.

Lua câte-o cămaşă, câte-o cămaşă, cum erau aşa chitite,

Juca bine pe ea cu bocancii,

O da la o parte, lua alta.

Şi tot la fel, până isprăvea lada.

Şi ele se uitau din pat, fricoase, nu ziceau două.

(Se rotește în jurul ”obiectivului”. După un ”tur”, se oprește : îl privește fix și de aproape, cât să-i vadă orice reacție de pe chip.) Dup-aia...

Până termina el lada, până la fund – zăvelci, tot.

Atunci le aduna muierea, cu gura strânsă.

Soacră-sii numai ce-i dădeau lacrimile la colţul ochilor.

Le strângea muierea, le scutura şi le punea la loc.

Adormea şi el.

Dimineaţa se scula, că-i e foame.

– N-am cu ce să-ţi fac nimic, n-am ciur, n-am postavă, n-am

Tuci. El pleca prin odăi, să-mprumute.

Şi dacă-l întrebai: «Păi, cum aşa, c-aveai?»

(Lua ciure, des, des.)

– Păi, ştii ce? M-am cam chefit aseară,

M-am luat puţin cu soacră-mea,

Ele două, cu gură multă,

Şi-am jucat în lucruri.

Dar la prânz mă duc să cumpăr altele, la Bălceşti.

Şi-aşa făcea.

Încăleca pe cal, avea un cal alb, şi pleca peste două dealuri

La târg, să cumpere lucruri.

Peste două săptămâni iar nuntă-n străchini,

Şi iar fuga la Bălceşti.

Aşa că lucrurile lor erau numai noi.

(Încă un tur... ) Sau...

Şi-a luat muiere din alt sat,

Tocmai de pe malul Olteţului,

Peste câteva dealuri, cât munţii.

Când se certa cu bărbatul, ca oamenii,

Ea îşi lua lada de zestre în cap,

Un ceaun în mână şi pleca la Boghea.

Lada era făcută acolo, ceaunul îl avea tot de la ai ei.

Venea Dumitru aproape plângând la tata:

– Hai, mă, Fănică, hai că fugi Ioana.

Hai s-o-ntoarcem. Uite-o, suie pe Poiana Popii.

– Las-o aşa, că vine singură.

– Nu, că zise că de data asta nu se mai întoarce.

Şi-acolo rămâne, mă, că-şi luă şi lada şi ceaunul, auzi?

Dacă vedea că lui tata nu-i e aminte,

Tivic  – cum îi zicea lumea  – mâna pe ciomag

Şi tuliu! peste câmp, pe Seci.

Ioana se vedea de departe,

Că era coprelă înaltă.

Ar fi putut să meargă mai repede,

Că ceaunul ce era mai greu,

Că-n ladă, ce să aibă?

Dar aştepta s-o ajungă Dumitru, s-o roage.

Tata înadins îl mai ţinea câte-o ţâră de vorbă,

Să se ducă vuva cât mai departe.

Câteodată avea răbdare s-aştepte câte două-trei zile,

Se tot uita în vale, punea mâna la ochi. Nimic.

Atunci îşi lua inima-n dinţi şi pleca după ea.

Îi vedeai venind, el cu tuciul de toartă,

Ea cu lada frumoasă, în cap.

PATREL (spre Tudor Gheorghe): Mulțumim, nea Tudore... nu te mai uzmi!

OMUL DIN AMERICA: Ce e... ”uzmi”?!

PATREL: Cum mă chinui io cu tine de-o săptămână... Dacă nici după ploaia asta de vară nu-ți intră apa oltenismului la rădăcină... (Spre american.) Ei... te zgâcină? (Omul țuguie buzele.) Nici nu te... furnică?! (Omul clatină din cap: așa și-așa...)

TUDOR GHEORGHE: Ciudat! Cu Sorescu nu dau greș niciodată... Am sculat și din morți... Mă cheamă un amic... vorba lu’ Caragiale... și-mi zice: ”Bă, tata moare!” ”Bine, zic, muri el Mihai Viteazu, Stalin și Kim Ir Sen... și nici io nu mă simt prea bine!” ”Da, zice, dar... e tata! Și dacă se duce... vreau să-i fac o bucurie. Iar  ’a mai mare bucurie ești domnia ta: când te vede la televizor... plânge!” Mă duc... Se ridică omu’ pe marginea patului, între perini... și-așteaptă să-i cânt... Da... io nu-i cânt... Zic:

Gogu lu' Mitru Măriei lu' Niţă...

Ăla cu gâtul lung. Îi ziceau Gâtlan...

Gâtlan de se uita peste garduri, în curţi.

Un om bun...

S-a spânzurat. I-auzi că s-a spânzurat!

A înnodat biciuşca  – era lungă, dar nu ajungea,

A înnodat-o cu o sârmă...

I-au luat grădina.

– Ce să-mi ia ei mie grădina,

Că grădina n-am înscris-o la C.A.P.?!

Parcă ei mai ţineau seama cine le-a înscris,

Cine nu? Le-au luat pe toate.

Şi el  – bietul Gogu –

Alţii mai drăcuie, mai înjură, se duc să se certe...

Da' el... i-auzi, cu biciuşca de mâna boii...

Acum nu mai avea nici boi. Ce să mai mâne cu biciuşca?

Sta aşa pierdut, în prispă

Şi se uita la biciuşcă.

Era pusă într-un cui, la un stâlp.

 Ce să mai mâne el cu biciuşca?

Şi-a pus-o de gât.

A plecat aşa supărat pe lumea ailaltă, cu gâtul lui lung, să-1 întindă

Să se uite peste gard, în grădinile lui Dumnezeu.

Bă... și-odată văd că se ridică omu’... și-ncepe să umble prin casă! A mai trăit bâtu’ încă zece ani de-atunci... Când începeau să-l lase puterile... mă chema amicu’... îi băgam pacientului o injecție cu Sorescu... și iar n-avea treabă un an-doi! Nu mă laud... că meritu’ cu sculatu’ nu e al meu: e al lui Sorescu.

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Poate de-aci și bancu’ ăla cu... Sorescu: ”S-o resculăm!” (Râde singur.)

OMUL DIN AMERICA: Ce este... ”sculat”?!

TUDOR GHEORGHE: Când te furnică... și se ridică!

PATREL (spre american): Rogu-te: așteaptă-mă afară două clipe... vin și eu imediat! (Omul iese.) Nea Tudore, ce să fac cu ăsta?!

TUDOR GHEORGHE: Ține-l tot în zamă de Sorescu. Însă... scoate-l din seră!

PATREL: Păi... sera asta se cheamă Teatrul Național ”Marin Sorescu”! Și nu ziseși mata că... Sorescu vindecă și canceru’?!

TUDOR GHEORGHE: Du-l undeva, sub cerul-Sorescu... unde să strălucească deasupra soarele- Sorescu...

PATREL: Unde?!

TUDOR GHEORGHE: La Bulzești, de pildă. Un Sorescu în mediul lui e... dinamită! Așa că... du-l mâine la Bulzești și recită-i din ”La Lilieci” în cimitir... la Lilieci! Eu n-am mai fost demult pe-acolo...

PATREL: Eu fusei, de curând, la un așa-zis festival ”Marin Sorescu”. La casa de cultură din sat, secretarul primăriei aștepta cu teancu’ de bilete, să le vândă sătenilor... ca să intre la un recital de poezie din Sorescu-al lor... Treceau sătenii, se uitau în partea ailaltă... și intrau la crâșmă. Într-un căsoi pe care scria ”Casa memorială Marin Sorescu” nu putui intra: era-n reparație, însă pe uliță întrebai doi școleri dacă știu cine e Sorescu... Doar unu’ se-ntoarse și mă-ntrebă: ”E fundașu’ de la Dinamo?!” Iar în cimitir, la Lilieci, nu poți să intri: sunt bozii de doi metri...

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Io-s din Călui!

PATREL: Să fii sănătos și la vară cald!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Mănăstirea Călui... leagănul și mormântul Fraților Buzești... unde-a izbit calu’ lui Mihai Viteazul cu copita și-a ieșit un izvor... ”Calu’... lui!” Să răsune-n bisericuță... ”Muică, noi suntem un Neam!”... scoală și morții din morminte...

PATREL: Asta nu e bine: nu vezi că nu suntem în stare să facem trai la zece milioane și ceva, ce-am mai rămas lângă Carpați... darămite s-apară brusc o sută de milioane de morți-vii?! Și... n-are vreme nea Tudor să umble după noi pe coclauri, când mâine face plină Sala Palatului... și încă cinci săli p-afară!

TUDOR GHEORGHE: Ba... viu! De-abia săptămâna viitoare plec în turneu prin țară cu ”Degeaba”... Și mă zgâcină și pe mine... pariul!  Hai să vedem: americanii sunt de piatră?!

                                                                         Scena 2

Interior din vechea biserică de la Călui, ctitorie a fraților Buzești, vestiții căpitani ai lui Mihai Viteazul. În mână cu câte o lumânare, Tudor Gheorghe, Patrel, americanul și Omu’ care scrie piesa.

OMU’ CARE SCRIE PIESA (ghid... doar e acasă!): La intrare, trecurăm pe lângă mormintele lui Stroe Buzescu și a soției sale... Aici, în pronaos e mormântul celui de-al doilea frate, Radu Buzescu și al soției sale. Al treilea frate, Stroe Buzescu, e înmormântat la Stroești... (Spre un perete.) Iar aici... singurul tablou votiv al lui Mihai Viteazul...

OMUL DIN AMERICA: ”Votiv”?!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Adică... pe zid. În toare enciclopediile, marele Voievod e cel din tabloul de la Călui: înfățișează un Mihai mai spre tinerețe, dinaintea plecării spre Viena...

OMUL DIN AMERICA: Dacă... atâta treabă aici... de ce plecat Viena?!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Viena era un fel de Bruxelles de azi...

PATREL: Doar că împăratul... UE

                 Îi înfipse-n piept trei cuie!

Și cu asta... Basta! Așa se sfârși poate cea mai frumoasă poveste a Neamului nostru, în fruntea căruia fu, spre mândria noastră, un oltean! (Spre american.) Acum... te zgâcină? (Omul clatină capul, într-o parte și-ntr-alta... adică... așa și-așa.) Nea Tudore, rogu-te: o țâră zaibăr pe goarnă!

TUDOR GHEORGHE (tunet): ”Muică, noi suntem un neam

                                                    Ca frunza căzută-n ram!” 

Apare Fierarul.

FIERARUL: Care dai, mă, cu icoane?!

PATREL: Noi, băieții de la Craiova! Te mănâncă instalația?! (Îl măsoară.) Nu pari a popă!

FIERARUL: Sunt fierar. Potcovesc caii mânăstirii și pe oricine nu ține cont că aici e monument istoric... nu cârciumă... nici măcar loc de rugat: biserica nouă e alături! Or... unu’ din voi dădu drumu’ la goarnă... și începură să cadă icoanele din amvon ca nucile toamna! (Îl fixează pe Tudor Gheorghe.) Mata... nu ești to’așu Tudor Gheorghe?!

TUDOR GHEORGHE: În carne șți os. Dar... de ce ”to’așu”?!

FIERARUL: Așa zic io la ăia de-i iubesc... că pe vremea lu’ to’așu Ceaușescu... fi-i-ar cățaua dracu’!... fusăi om! Făcui liceu’ icișa, la Jianu, masă, casă, bursă... și cursă...

OMUL DIN AMERICA: Ce e ”cursă”?!

FIERARUL: Bă, tu paică ești american... nu pricepi oltenește?! Vrui să zâc de rată... aia cu geamlâc de autobuz, ce transporta muncitorii la servici, și școlerii la școli...

PATREL: Dacă era ”bine” pe vremea lui ”to’așu”... de ce... ”Fi-i-ar cățaua dracu’!”?!

TUDOR GHEORGHE (îl bate pe umăr pe fierar): Olteanu’... pe cine iubește... înjură dulce! ”Tu-ți soarele mă-tii... însamnă... ”Te iubesc... trăsnite-ar!”

FIERARUL (deget-țintă spre Omu’ care scrie piesa): Nu ești băiatu’ lu’ nea Mărin al lu’ Ghioșenaru’... vecin cu subsemnatu’?! Era om de treabă nea Mărin... fi-i-ar căruța dracu’!... când făceam io țuică la cazan... din frunte îi dam jumatea peste gard. Când făcea el... la fel! Și țața Măria e femeie de treabă...  deși sărea cu gura p-amândoi când dam la cinzacă! Pe tine te știu de când erai mârtan... da’ plecași de mic pi la școli... cum fac toți copiii noștri: iau căruța cu coviltir pân’ la Balș... și p-aci ți-e drumu’! Nu mai putea de doru’ tău țața Măria... mereu să uita peste gard, spre răscruci, și ofta: ”O veni copilu’ mieu... adică tu?!”            

OMUL DIN AMERICA : Ce e... ”rascruci”?!

TUDOR GHEORGHE: Unde să regulează două uliți... Doamne-iartă... că suntem într-un monument istoric!... da’ unde e istorie e și Dumnezeu!

FIERARUL (mereu spre Omu’ care scrie piesa): Aud c-ai făcut școli... spusă la radio Craiova că faci piese... atunci sântem pe-o mână: și io repar piese auto... fac la foale orice e din fier... de la agrafă, la manivelă... da’ doctoratu’ îl am în potcoave...

PATREL: Ca și mine: de cai morți...

FIERARUL: Ba: pun potcoave la cai vii... ca să nu moară ca câinele, de drum lung... Pe vremea to’așului lucrai la Balș, la iobeu, de unde mânca juma din județ: io sudam osiile alea, de mergeau șnur trenurile prin toată Europa... fi-i-ar căruța dracu’!... da’ dupe ce să dusă to’așu... să desfință și rămăsărăm pe drumuri trei sferturi din județ și împrejmuirile... Nu murii de foame... Din contră: potcovesc caii pe trei județe...

PATREL: ... plus împrejmuirile! Las că ne povestești mata biografia romanțată diseară... că dormim lângă casa mata, la mama lu’ Omu’ care scrie piesa, cu care zici că ești vecin... Însă... acum trebuie să cântăm oleacă... (Spre Tudor Gheorghe.) Nea Tudore, mai piano... dar în forță, ca la Sala Palatului, rogu-te!

Fierarul dispare, din nou, în amvon.

TUDOR GHEORGHE (piano... piano... dar... sus!): Dunăre dacă n-aveam

                                                                                     Oltu’ Dunăre-l făceam, măi...

PATREL (spre american): Zgâcină? (Americanul țugie, iar, buzele.) Nici măcar... nu gâdilă?! (Omul ridică din umeri.)

FIERARUL (apare: palmele-n cap): Ai fi tu adjunctu’ lu’ Dumnezău la muzică, da’                     acoperă goarna, mâncați-aș gura: încă trei icoane să sparsără-n altar... și mă-ndoaie starețu’!

PATREL (grimasă): Și noi cum o să vârâm spirit oltenesc în... (Spre american.) sacul ăsta cu mărăcini?!

FIERARUL (spre cupolă): Pune-l să se uite-n sus!

PATREL Ce să vadă?!

FIERARUL: Pe Dumnezeu!

Lui Lungu i s-a arătat Dumnezeu azi-noapte,

A avut el o vedenie de-asta, nemaipomenită, ieşită din comună,

Care-a-ntors tot satul cu curu-n sus,

Toţi se-nchină, nu mai prididesc cu-nchinatul,

Au făcut scurtă la mână.

Ieşise pe-afară, că-i pierise somnul,

Era aşa cum încercase să doarmă,

În izmene, desculţ. Îşi zice: „Ia, să mă uit pe la vitele

Alea!

Dacă le-aud cum rumegă, asta mă face-ntotdeauna să picotesc",

Şi-odată, fâs! foşnea ceva în pătuiag.

Când se uită în sus – Dumnezeu!

Sta aşa în capul oaselor.

L-a întrebat: „Ce mai faci?"

TUDOR GHEORGHE (mască): E... curat Sorescu, fraților! De unde știi... Sorescu?!

FIERARUL: Nu era unu’ cu păru’ creț, vâlvoi... de-a scris ”La Lilieci” de Marin Sorescu?! Auzii că nu mai e... da’ numele îi e scrijiat pe o casă mare din Craiova...

PATREL: Teatrul Național e casa aia, neică! A plecat, nu demult... Cum o să ne ducem toți. Dar pe el l-a așezat Dumnezeu lângă stele, ca pe un mare poet.

FIERARUL: Acu ceva timp... i-am cârpit osia di la căruță! Da... hai, ușcheală: vă găsește aici noul stareț... și pe mine... cu icoanele pe jos! Dacă era starețu’ ăl bătrân... și-l vedea și pe (Spre Tudor Gheorghe.)... dumnealui... cu musteața-n furculiță... vă și pupa, da ăsta nou... n-are mamă, n-are tată... are-n piept cale ferată!

PATREL: O clipă! (Îl ia de umeri pe american și-l duce, din nou, în fața tabloului lui Mihai Viteazul.) Ei, nu te zdruncină? (Omul tace.) Nici nu te... furnică?! (Omul clatină din cap: pornește spre ieșire. Patrel, mâinile spre cer.) Doamne-Dumnezeule: Spune-mi tu ce să mai fac cu ăsta?! L-am pus față-n față cu cel mai mare voievod al oltenilor... și al românilor... I-a cântat duios și cel mai mare menestrel al oltenilor... și al românilor... doar-doar o intra duhu-n el! Și el... dă din umeri!

Ies, toți, printre morminte.    

                                                                     Scena 3

Prispa unei vechi case țărănești. La vedere, bârne stacojii, finisate din topor. Peretele casei, de un alb incert. În penumbră, ”legată” de locuința veche, o casă înaltă: subțire, ușor luminoasă: semn de nou. În tinda casei vechi, în jurul unei măsuțe rotunde, nu mai înalte de cincisprezece-douăzeci de centimetri: Tudor Gheorghe, Patrel, Omu’ care scrie piesa, Americanul. În stânga, un sfert din scenă e despărțit de un gard. Dincolo de gard, profilul unei case, parcă și mai nouă și luminoasă decât cea dintâi, cu trei  nivele, pe care scrie cu litere mari, roșii: ”Aici locuiește cetățeanul Nicu lu’ Dumnezău, fierar din tată-n fiu. Cine vrea să-i potcovesc nevasta sau caii să strige peste gard”.

TUDOR GHEORGHE (spre casa de dincolo de gard): La casa fierarului nu e niciun geam luminat: pentru că fierarul și familia lui nu locuiesc în casa mare. Olteanu-și face casă mare, lipită de aia veche... dar de durmit doarme și mănâncă în șopron.

MAMA: Așa e, muică! Și io cu al mieu... când eram tineri... ne-am luat di la gură și-am ridicat casa asta... din paiente... din lemn... Îl puneam p-ăsta mic în covată... și ne canoneam...

OMUL DIN AMERICA : ”Canoneam”?!

MAMA: Ne chinuiam, muică... ca hoțî de cai... Băgam pământ galbin printre nuiele de alun...    ș-acuși am crăpăturile-n palmă... Și-a dat Dumnezău de-am ridicat casa asta... La bătrânețe... zice al mieu: ”Fă...

OMUL DIN AMERICA: ”Fă”?!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Adică... ”dragă”!

MAMA: ... toată lumulița-și face casă nouă, cu etaj: nu putem rămâne cu cușmelia asta... Și iar canoneală... (Spre casa din fund.) Și ridicarăm hudubaia asta... Da-n ea... și când trăia bărbatu-mieu... intram doar de Paști și de Crăciun... și-atunci doar să dăm jos păianjenii di la ferestre... ca să nu vadă popa când venea cu udatu’... (Spre Omu’ care scrie piesa.) Muică, hai să ducem oamenii ăstia în casa nouă... să nu zâcă că-i ținem în șopron!

PATREL: Nu, maică: aici e cel mai bine! (Spre american, într-o parte.) Poate... oltenismul din bârna asta veche îți intră-n vene... că deja încep să mă inervez!

TUDOR GHEORGHE : Fierarul... are cal, maică?

MAMA: Are, muică! Și căruță!

TUDOR GHEORGHE: Nu-i așa... că-și ține calu’ în camera de jos, dinspre drum?

MAMA: Așa e, muică! Și găinile-n pod! Fiecare cu obiceiu’ lui, muică: nu te bagi în cășile omului! Da’ de unde știi daravelile... (Spre american.) adică obiceiurile, muică?!

TUDOR GHEORGHE: Sunt și io tot oltean, maică... De la Podari... Și tata ținea-n odaia ”a bună”... decorațiile din război... și nu ne lăsa să intrăm acolo decât... tot de Paști și de Crăciun...

MAMA (îl privește pe Tudor Gheorghe ca pe o icoană): Da’ le știi, muică... Mă mir și io ca proasta: cum să nu le știe Tudor al nostru?! Când începe să cânte la televizor... las și purceaua nemâncată și mă chiorăsc la sticlă... când aveam televizor... era d-ăla cu lămpi... da’ să strică... Am d-ăla subțire... da’ e-n casa nouă... și nu mă bag acolo... cum zisăi... doar de Paști și de Crăciun... (Dintr-o ulcea, începe să pună ciorba în străchini.)

OMUL DIN AMERICA (spre strachină): ”Farfuria”!

MAMA: Strachina, muică! E de lut galbin... să face aci, la Oboga. Se duc obogenii cu străchini și ulcioare... și-n Japonia! Da... nu mâncați, muică... nu vă place?! E ciorbă de dragavei...

OMUL DIN AMERICA: ”Dragavei”?!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Spanac oltenesc!

MAMA: ... acrită cu zamă de curcudușe!

OMUL DIN AMERICA: ”Curcudușa”?!

PATREL: Mai taci, mă, și mănâncă... Dacă n-a intrat din Mihai Viteazu’... o intra duhu-n tine... din corcodușe!

OMUL DIN AMERICA (spre ”strachina”): Se manca ciorba... cu bețigașe?!

MAMA: Cu lingura! (Palma peste frunte.) Uitai... lingurile! (Fuge. Se întoarce, după o clipă.)

Poiana uscată, brăzdată de adânci crăpături

A scos la iveală o lingură veche.

Un copil stă pe ciuci, lângă crăpătură,

Cu lingura în mână.

Seceta a ars totul şi acum

Pământul trebuie să-i dea

Cumva de mâncare.

(Amândouă palmele peste urechi: tragedie!) Muică, iar dădui de potcă: uitai să pui și pâine pe masă! (Fuge iar: aduce câteva pâini mici, rotunde.)

OMUL DIN AMERICA (spre bucățile de pâine): Ce... era?!

MAMA: Colaci. Adusă împărțătură Florica lu Moloangă...

Dar lăsatul secului se lasă cu sfinţenie, cu masă mare,

Ca şi când toţi ar avea de gând de-a doua zi s-o ţină numai

În rădăcini şi-n rugăciuni, ori să ajuneze de tot.

Când o-ncepe să se crape de ziuă, merg femeile la jgheabul

Fântânii şi aruncă firimiturile, strânse cu grijă în şervet,

Iar cojile de ouă le dau pe gârlă la vale.

Aşa s-a pomenit din bătrâni, aşa o fi bine.

TUDOR GHEORGHE: Dacă ar învia strămoşii ar crede că n-au murit demult,

Luna e tot aia deasupra,

Cei înfofoliţi în mintene şi cojoace pe dealuri

Care toarnă vorbele prin pâlnie de gâlgâie tot satul de râs

Spun de sute de ani cam aceleaşi glume, numai că le pun pe

Socoteala altora.

Focurile se mută în pisc tot mai spre nord,

Se merge cu strigatul de la vale la deal, spre

Capul celălalt al satului,

Şi când răguşesc ăia, după miezul nopţii,

Dau drumul unor roţi de car, cu spiţele împănate cu fân.

MAMA: Muică, v-adusăi pâine-n țăst!

OMUL DIN AMERICA: Ce e... ”țăst”?!

MAMA: O tuturigă... în care se pune aluatul... și deasupra se astupă cu o tuturigă mai mică...

OMUL DIN AMERICA: ”Tuturiga”?!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: O roată de camion... din lut...

MAMA: Înainte... nu era om în sat să n-aibă țăst în bătătură...

OMUL DIN AMERICA: ”Batatura”?!

MAMA: Curte... Acum mai are țăst doar Florica lu Moloangă și Aurel al lu Gându’...

OMUL DIN AMERICA: Nu mergem vedea io ”țast”?!

MAMA: E noapte, muică! Cum să mă duc, femeie bătrână... cu brâu de lână!... pe-ntuneric, în poarta omului, să-l întreb de țăst?!

OMUL DIN AMERICA: Tu... ”batrana”?!

MAMA: Cum să nu fiu bătrână, mă,

Dacă am apucat trei rânduri de treierat de grâu?

Când eram mică, se treiera cu caii şi cu boii.

Se făcea o arie mare, rotundă. Se cioplea

O arie rotundă. O măsurau  – şi-n mijloc

Băteau un par – steájer.

Şi-acolo legau doi cai

Şi-i învârteau, până se-nvârtea frânghia după steájer,

Şi la urmă da-napoi.

Şi iar învârteau, în partea ailaltă.

Şi la urmă, veneau oamenii cu furcile,  îi întorceau aşa grâul

Şi scuturau –  şi paiele de mai aveau spice, le dădeau afară.

Şi treierau, ce mai rămânea – şi-ncolo şi-ncolo.

Şi atunci dădeau toate paiele afară, cu furcile, cu lopeţile.

Strângeau grâul cu lopeţile la steájer.

Muierile măturau aria. Şi venea vânturătoarea.

Da' mai-nainte vânturau cu vântul.

Ce pâine mâncau ei? Numai plesne. Numai bulgări. Caii

Potcoviţi scoteau bulgării pe arie.

Şi la urmă am apucat batoza.

TUDOR GHEORGHE: Azi dimineaţă începură seceratul

Şi până acum îl şi-ncărcară şi plecară maşinile cu el la bază

Şi gata. Veniră, strânseră paiele, tractoarele-n urmă arară...

Şi aşa mereu, două, trei zile

Şi suntem gata scuturaţi de grâu.

Se uită oamenii cum se seceră pe moşia lor

Cu indiferenţă, parcă s-ar secera undeva în Bulgaria.

Nu mai vezi seara fum ieşind pe coş,

Ca n-au lemne şi fac mâncare pe aragaz.

Au început să pună cartofii pe la poartă  – un rând  de cartofi

În drum de-a lungul gardului.

Ăsta ar fi al treilea rând de treierat.

MAMA: ... apucai  şi anul 1960, să văd cum se seceră

Fără să vezi bob de grâu.

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Lasă, mamă, că e bine, nu mai ai grijă

Să mergi să faci oameni pe ajutat, pâinea o iei de la brutărie.

MAMA: ... eu spusei ce ştiu.

În secerat era, pfu, ce gloată! 

Acum nici nu visează că se seceră...

Dincolo de gard, început de animație: silueta unei femei ce se furișează în umbra falnicei case. Apoi, brusc, fugă. În urma ei, gâfâind, Fierarul: în mână cu un vreasc.

FIERARUL (agită vreascul): Stăi, fă!

OMUL DIN AMERICA (șoaptă spre Patrel): Adică... ”draga”?!

Fierarul, ținîndu-și brăcinarele, se repede în urma femeii.

OMUL DIN AMERICA (nedumerit, spre Omu’ care scrie piesa): Ce se întâmpla?!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Nimic. Începe cursa de la Monza... varianta Călui!

Peste câteva clipe, cursa se reia, din același loc, cu aceiași protagoniști.

FIERARUL (muget): Stai, fă!

Silueta femeii se pierde, iar, după colțul casei.

OMUL DIN AMERICA (ușor neliniștit): O... prinde?!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Niciodată!

OMUL DIN AMERICA: Atunci... de ce... alerga?!

TUDOR GHEORGHE: E ipostaza fugii cocoșului după găină...

MAMA: Uite-așa mi fac toată vericica... în fiece sară de duminecă sau de sârbătoare... Acu-s bătrână, da’ când eram tinără... mai mă duceam cu al mieu la nunți și ne-ntorceam spre dimineață... Nu puteam închide un ochi din pricina lor... Io înțeleg: obiceiu-i obicei, da’... acu-s și ei bătrâni... și fără minte, muică...

A treia tură...

MAMA (peste gard): Nicule muică, ostoiți-vă... c-avem în curte nește prieteni de-ai lu’ copilu’ mieu... și ne dăm în stambă?! Mai bine hai încoace să bei și tu un pa’r de vin... știu că-ți place...

Liniște. După câteva clipe, apare de după gard, Fierarul: o ține la subțioară pe femeia ce tocmai o alergase. Mama mai aduce două scăunele, dar Fierarul se așază pe unul din scaune: își pune nevasta pe genunchi. O sărută dulce pe amândoi obrajii.

OMUL DIN AMERICA (se ridică: deget-țintă spre pieptul fierarului... ca și cum ar fi zărit o fantomă): Omul... de la manastirea!

FIERARUL: În carne... da’ cu osu’ moale! (Gâfâie.) Nu mai am șai’j dă ani... (Își toarnă singur în pahar.) Numa’ să mă țină curelele... (Bea până la fund: tot singur.) Când eram tinăr... fi-i-ar cățaua dracu’!... pă fiece sară o învârteam p-asta (Spre nevastă.) dă treij dă ori pe dupe colțu’ cășii! Acu’... (Își mai toarnă un pahar. Îl dă peste cap.) ... scot limba ca bou’ bălții! Mai fac câteva rotocoale... dumineca și de sărbători... țața Măria știe... Amu vrusăi expre să v-arăt virajele... că vă-ntâlnii la mânăstire... și promisăi că v-arăt obiceiu’. (Își sărută, iar, nevasta.) Nici ea nu mai poate, mânca-o-aș...

OMUL DIN AMERICA: Atunci... pentru ce... alerga?!

FIERARUL: De drag și de voie bună. Așa e obiceiu’ din bătrâni... Și tata o alerga pe muica...

NEVASTA FIERARULUI (își șterge sudoarea de pe frunte): ... da’ pe-atunci erau cășile mai mici... și colțurile rotunde... (Își desface fesa.) Uite, rană vie... Mă rugai ca de Dumnezău dă zidarii dă făcură casa: ”Bă, faceți colțuri rotunde... că-mi taie buca la viraje! Da’... au fost ai dracului s-asculte?! Parcă dinadins le făcură ascuțâte...

FIERARUL (își mai toarnă un pahar): Tata o alergă pe mama până închisă ochii... Țâu minte... eram holtei... A făcut rotocoale ăl bătrân... păn’ la primu’ cântat de cocoși... dup-aia să dusă-n  așternut... pusă capu’ pă perină... și... la câmp de odihnă și verdeață! Da-și făcuse treaba... cum e obiceiu’! (Își mai toarnă un pahar. Plescăie.) Țață Mărie... bun îl ai... da’ rar îl dai! Noroc că-ți veniră musafiri... (Dă paharul peste cap.) Dom-le... și alergatu’ ăsta are un chichirez...

OMUL DIN AMERICA: ”Chichirezu”?!

FIERARUL (capul în palmă: omul de la Hamangia!): Dumnezău lăsă muierea în grija omului... Așadar și prin urmare... omu’ trebe a să-ngriji de muierea lui... ca de-o floare! Măcar dumineca și în zî de sârbătoare... de nu-n fiece zî!... musai ca muierea să fie alergată pă dupe casă...

OMUL DIN AMERICA: De ce?!

FIERARUL: Spre binele ei! Femeia e ca calu’: dacă nu-l alergi... să-ngrașe! Iar... în restu’ săptămânii... muierea trebe bătută în gură... ca coasa! (Își sărută pe gură nevasta.) ... pănă-i rupi trei dinți din față de Marin Sorescu! Altfel... te-apucă damblaua... ca pe Nae! (Capul pe spate.)

Nae Noatinul mergea la oraş.

O luase şi pe mamă-sa în maşină

Să mai stea pe la el, pe la bloc.

Şi, pe drum, s-a oprit motorul,

Că era bateria cam descărcată.

S-a căznit el, nu pornea deloc.

Şi mamă-sa a trecut să împingă.

Maşina a luat-o din loc și el şi-a văzut de drum.

A continuat să-i povestească ceva.

Şi, la o vreme, s-a mirat că ea nu-i mai zicea nici „aşa" sau „păi dar", „nu”.

S-a uitat, ea nu mai era în maşină

Şi şi-a adus aminte că împinsese de ea.

O uitase în drum!

Se întoarce, socoteşte el că a făcut cam 20 de km.

Râdea de unul singur.

De el râdea: „Să uit eu de mama!"

„O fi zis că n-am mai putut opri".

Ajunge cam pe unde o lăsase.

Se uită în dreapta, stânga, nimic.

„O fi luat-o pe jos, spre sat”?

Merge încet, încet şi întreabă din când în când:

Nimeni n-a văzut nici o bătrână... cu brâu de lână?!

TUDOR GHEORGHE: Iar mă arde la limbă să te-ntreb: De unde... Sorescu?!

FIERARUL: Acu’... mulți ani... cum începui să vă spui, vine starețu’ ăl bătrân la mine-n fierărie și zîce: ”Bă Nicule, dădurăm de potcă!” ”Ce-i sfinția ta, să ridică Sfântu’ Petru din raclă?!” ” Nu te lua de-ăle sfinte, fierarule, că te bate Dumnezeu! Vine pe la mine un prieten vechi... ” Unu’ cu păru’ vâlvoi... și cu-o față de sfânt mongol?” ”Ăla e Marin Sorescu... ăl mai mare poet român... bașca oltean!” ”Păi mie-mi spuse la liceu, la Jianu, că Eminescu...” ”Eminescu nici n-a existat... a existat numa... ceva, a zis tot prietenul ăsta al meu care veni aseară să mă vadă... numai că     să-ntâmplă pocinogu’...”

OMUL DIN AMERICA: ”Pocinog”?!

FIERARUL: ”Cum trecu dealu’ de la Bulzești... tomnai când ajunse-n ograda mînăstirii... Doamne-ajută că nu să-ntâmplă mai încolo!... de-atâta zdruncineală pesemne... i se rupse osia de la mașină...” ”Ceasu’ rău pisâca neagră, sfinția voastră... Io-s doctor în căruțe, sfinte, nu în otomobile...” ”Tu ai mâini de aur... faci din agrafă... manivelă... și invers! Repară, rogu-te, osia omului: trebuie să plece mâine-dimineață neapărat la București...” Mă unse la suflet chestia cu ”mâini de aur”... Ancorez otomobilu’ de-o căruță... și-l trag pân’ la mine-n curte... ”Pot să stau și eu să mă uit?” zice omu’ cu păru’ vâlvoi. ”Vino, neică... zic în gându meu”... și dau pe goarnă. ”Da’ o să dureze pân’ spre dimineață... trebe s-o bag în foc... s-o sudez...” ”Nu contează, zice omul cu chip de sfânt mongol, sunt obișnuit să prind dimineața... Într-o dimineață, nici nu se crăpase de ziuă, am văzut Craiova din car... S-așază lângă mine, în șopron... Și-ncepe... 

Craiova vazută din car e cel mai frumos oraș din lume,
Rămân și acum incremenită când mă gândesc, îmi lasa gura apă.
Era si primul oraș care-mi ieșea în cale, poate și asta contează, aveam retina proaspătă
făra gunoaie, și i-am descoperit dintr-o dată întreaga strălucire,
De acolo din pisc, de la ulm, deasupra Simnicului.

În gândul meu: ”Ai văzut tu Craiova din car... dar să stai toată noapte-n cur... și să te uiți la jaru’ din forjă... îți iese ție pe nas!” Zis și făcut. Eu când știu că am treabă... nu pun gura pă undelemn... ferească sfântu’!... doar gust din start ceva... ca să capăt curaj.

NEVASTA FIERARULUI: Eram și io pe-acolo... nu băuse... decât o juma de țuică, două kile de vin și nește bere...

FIERARUL: Proaspăt și cu voie bună... aprind focu’, trag la foale... Omu’ mieu s-așază pe-un scăunel și privește... privește ca un gușter în miezul focului... Și-n vreme ce trăgeam la foale... începe să mi să ridice de la burtă spre cap... cum să ridică damfu’ din tescovină pe țava de la cazan... mai întâi damfu’ de vin... (De dincolo de gard, filtrat de pereții casei, nechezat de cal. Omul, brusc atent. Se oprește din povestit.) Fă, dăduși nutreț la cal?

NEVASTA FIERARULUI: Dădui.

FIERARUL (își mai toarnă în pahar): ... și încep să povestesc... Și povestesc, neică... cum mă trimetea tata cu gâștele și cu purceaua la gâldan...

OMUL DIN AMERICA: ”Galdan”?!

FIERARUL: Balta de pește... mâncați-aș gura aia ce nu mai tace! ... cum încuram calu’ pă tăpșan... cum mi-am furat nevăstuica din bătătura lu’ tat-su... O fi trecut miezu’ nopții... simțam în cerebel damfu’ berii și-mi da curaj... și mi se ițea în vocabular!... Ăsta nu zice nimic: doar din când în când... ziceam ”gâldan” ... ridica mâna, ca la școală, și striga: ”La noi, la Bulzești se zice... tot așa!... sau dracu știe cum!” Trecurăm noi și de miezu nopții... pe goarnă-mi intrase damfu’ dă curcudușe... Țață Mărie, n-ai p-aci o zamă de curcudușe... (Spre american.) ... să vadă omu’ la fața locului ce e alea?!

NEVASTA FIERARULUI: Nu-i da, țață Mărie, rogu-te!

FIERARUL: Nu-ți stau bine-n gură ăi trei dinți din față...

COR: ... de Marin Sorescu?!

FIERARUL: Încep să povestesc io... că la Bulzești... ca și în trei județe-mprejur sunt ca în fața cășii mele... că am potcovit caii lu’... lu’.. și lu’... ”Îl știi?” ”Îl știu!” ... c-am fost la mat cu... ”Mai trăiește?” ”Mai trăiește!” ”Cu cine?”... și tot felu’ de snoave... Miezu’ nopții trecuse demult... gura îmi mergea ca melița... din când în când mai povestea și el... îmi mai spusă o dată cum văzuse el Craiova din caru’ lu’ mă-sa... În timpu’ ăsta... o dată să ridică și a mângâie pă după ureche, calul... Că... uitai să spui: mă puse s-aduc calu’ acolo, la fața locului... lângă foc... Și... se aude primul cântat de cocoși... Osia era cam gata... mă pui pe scăunel lângă el... și dom’le: jur pe ce-am mai scump... pe Trei dinți din față de Marin Sorescu ai neveste-mi...

OMUL DIN AMERICA: ... care batuți coasa... trebuia... ?!

FIERARUL: Cum au început blestemații de cocoși să cânte... să-ntâmplă ceva! Nu știu ce... da’ ca o pânză de mătasă mi să pusă pe creier... îmi simțeam inima mare, cât calu’ce picotea alături... și de-abia auzii ce începuse să zâcă omu’ de lângă scăunelu’ mieu:

Beam apă din gâldanul cu broaşte,

Izvorul susura printre frunze moarte,

Brotăceii plecaţi prin iarbă îşi umpleau guşile cu verdeaţă.

Eu mă aplecam pe brânci, la buza buduroiului,

Şi ţinându-mă cu amândouă mâinile de marginile de lemn putred,

Sorbeam apa rece, venită pe sub pământ cu crenguţe de brad de la munte,

Întâi suflam broaştele, pe care, oricât de spălate, nu le sufeream prea aproape.

Se făcea un cerc limpede în jurul gurii,

Domle... dar nu numai atât: mă pomenii că îngaim și io:

Broaştele se uitau la mine speriate,

Cum le sorbeam apa,

Mie-mi era teamă să nu vină peste mine.

Cum stam, mort de sete, cu muşchii încordaţi de efortul de-a nu

Cădea cu capul în imaginea mea de copil cu oile,

Mi se bulbucau ochii.

O clipă ochii bulbucaţi ni se întâlneau.

Dup-aia... iar el...

Rădăcinile subţiri de păiugă,

Nu mai pot ţine pământul,

Care de uscăciune a crăpat.

Şanţuri, şanţuri pe deal.

Vitele îşi frâng picioarele în ele.

O oaie, fugărită de lup,

S-a îngropat cu picioarele din faţă

Într-o crăpătură, şi lupul, când s-o prindă, haţ,

Hop! cade şi el, zdup! la câţiva metri de ea.

Și iar io...

Oaia behăia, lupul urla

Şi se auzea în spaima lor

Cum continua crăpătura pe dedesubt.

Au crăpat şi mormintele.

Sub tufele de flori uscate de sete.

Cam începe să se caşte pământul...

Bine: întâmplările le știam, o parte le povestisem chiar io... da’... cuvintele... cuvintele, dom’le... mi s-așezau singure-n gură... ca mărgelele pe ață... Și iar el...

Mà, nu credeam s-ajung să fur lemne

Din pădurea mea, zicea Moşu Pătru.

Era atunci la început, nu se prea ştia

Cum or să meargă treburile.

Iar io...

 – Măre, ce-or să-ţi mai facă!

Îl întărâtă Ion al Floarei,

Care fusese prizonier

Şi se-ntorsese umflat ca o gogoaşă.

Iar el...

– Ce să-ţi mai facă, mà?

Machea  o să le ia pământurile la toţi?

Tot aşa ca pădurile?

Și uite-așa… când el…

– O să le ia pământurile, grădinile,

Plugurile, vitele, tot.

Când io...

Au planuri – înţelegi? Lucrează planificat.

TUDOR GHEORGHE: Fugi de-aici, că nu se poate.

Şi mai târziu, când a văzut el, că a mai trăit,

Zicea: Mà, să fi dat cu mâna de cer şi n-aş fi crezut!

Pănă să crăpară zorii... o duserăm din... el... în eu... de nu mai știurăm care era ”el” și care era ”io”! Mă trezii în șopron când era soarele sus: omu’ mieu... nicăieri, mașina lipsă-n corlată... O fi plecat la București... n-o fi plecat... Da’... dupe o vreme... mă trezesc cu starețu’ că-mi pune în brață o carte. ”Ți-a trimis-o Sorescu: mi-a zis să ți-o dau neapărat!” Am luat-o-n palmă ca pe-o cărămidă fierbinte. Ș-o arunc în pătul... Dup-o vreme... nu eram pilit, jur...

NEVASTA FIERARULUI: Nu beuse decât un chil de vin și ceva bere...

PATREL (”ședință” cu Mama, Fierarul și Nevasta Fierarului): Am o rugăminte la dumneavoastră:  am un cârlan... (Spre american.)... și-aș vrea să-l fac gloabă oltenească. Mă puteți ajuta?

FIERARUL: Con molto piacere... auzii... c-avem un italian în comună: e profesor de română. Dar... cum?!

PATREL: Mă gândesc... să-i facem o baie într-o... Cum se cheamă... piscina oltenească?

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Gâldan...

FIERARUL: Îl băgăm cu capu’ la fund...

NEVASTA FIERARULUI:  ... și-l frecăm cu leșie pă scăfârlie!

MAMA:  Muică, să nu-i intre leșie-n ochi... că ustură!

PATREL: Să usture... că maieutica nu-i pe gratis! Deci... dați-i cu ce știți... cu leșie... cu vocabular oltenesc... dar nu numai atât: să simtă, ca pe-un leac de soi, esența spiritului oltenesc...

FIERARUL: Las pe mine, neică: când un cârlan are râie... îl dau cu nămol din gâldan... dup-aia îl trec prin apă chioară... că și-așa mie nu-mi place!... iar când iese... e ca nou!

MAMA: Io... când găinile au păduchi... le dau prin cenușe!

PATREL: Tăvăliți-l prin gâldan... prin cenușă... numai să-i cadă tuleiele de american! (Spre american.) Nu-ntrerupem: întrebat în gînd... și notat pe materie cenușie!

FIERARUL: Pornește căruța... tu-i soarele mă-sii! (Spre Mama.) Gaică, am și io o pretenție!

MAMA: Machea... o cam brodesc, Nicule!

FIERARUL (ciupe marginea paharului, cu unghia): Să fie zaibăr! (Ridică, pe rând, umerii, precum clapele unui pian.) 

MAMA (spre Fierar): Ce te tot scârciomești, muică Nicule?!

FIERARUL (mâna lipită de paharul gol): Așa fac io când simț gol su’ palmă...

MAMA : Ia, muică, nu fi ligav! (Vrea să-i umple paharul.)

NEVASTA FIERARULUI (palma peste pahar): Ba e găugios... nu ligav!

FIERARUL: Ce-ai, fă: să umflă păsatu-n tine?! O țâră de zaibăr... n-o fi foc!

NEVASTA FIERARULUI: Zătărâși cinci borcane pân’ acu’! Nu te ia cu ojâg?

FIERARUL (îi dă palma la o parte): Din contră: mă zgâcină la ficațî și ăia chirăie: Mai adă!

MAMA (umple paharul Fierarului): Lasă, biată, să mai glojdorească unu’... că o sumă muncește! Toată zâulica dă cu barosu-n copitele cailor... ba rade ștacheți și uluci... ba mai împletește-o rogojină... nu-i stă mâna toată zâulica!

NEVASTA FIERARULUI: Nici... beregata! Da io... că pă lipăru-ăl mare... ciocotesc cu sapa... de sînt fleașcă-n spete... prijon sacii cu nutreț... mă bârâc pe plasta cu fân... și sara... pui oblamnicu-n cap și mă duc în luncă de vin încroznnată cu araci...

OMUL DIN AMERICA (nu se poate stăpâni): Ce era... ”oblamnic”?!

NEVASTA FIERARULUI: O... tuturigă! (Ia un șervet de pe masă, îl înnoadă, și-l pune pe creștetul capului. Apoi, își așază sticla cu vin de pe masă, pe oblamnic. Se ridică: fără să susțină povara, face un tur al mesei.)

OMUL DIN AMERICA (încântat, aplaudă): Trapezista... la circ!

NEVASTA FIERARULUI: Circu-i acas’... când viu cu crozna cu ășchii și ațățele... și-l găsesc  p-ăsta morman în așternut... di la zama de curcudușe!

FIERARUL:  Las, nevastă... că și ție-ți plac curcudușele!

NEVASTA FIERARULUI:  ‘ți-ar sufletu’ ce-ți zbâcăne-n boașe!... las’ că-ți dau io curcudușe! (Femeia se repede spre Fierar care, clătinându-se, reușește să se ridice și pornește, șontâcăind, să facă rotocoale în jurul mesei... cu nevasta în urma lui. În cele din urmă femeia îl prinde.

NEVASTA FIERARULUI (deasupra: Jap! Jap!): Na... curcudușe!

FIERARUL (de jos): Luați-o de pe mine... c-o omor!

OMUL DIN AMERICA (nedumerit, spre ”căzut”): Salvam?!

MAMA: Lasă-i, muică: ei să bat, ei să-mpacă! Toată noaptea... când ea deasupra, când el pe jos!

PATREL: Violența este o notă a societăților rudimentare, dar azi, Lumea... Universul e tot mai impregnat de violență! Dar lumea rurală de la noi, în special cea oltenească, a făcut din violență  un fel de panspermie, cum zicea Anaxagora...

NEVASTA FIERARULUI (Jap!): Na... Anșpa... cura! (Se ridică, brusc. Se apleacă iar peste victimă.) Nicule... mai respiri... fi-ți-ar respiratu al dracu! (Îl ajută să se ridice. Tandră, se agață de umărul lui.) Îl iubesc... ‘i-ar sufletu’ ce-i zbâcăne-n boașe!

OMUL DIN AMERICA: Așa... iubirea... la olteni?!

TUDOR GHEORGHE: Afară... ”omul” este cocoșul... în casă... cântă găina..

PATREL: Face parte dintr-un ritual nescris, dar e și o dialectică a iubirii... (Spre american.) Ei, pricepuși ceva?

OMUL DIN AMERICA:  Priceput: cocos alergat gaina... și gaina ciocanit cocos!

Nechezat lung, sfâșietor... Fierarul țâșnește în picioare.

FIERARUL: Sorescu!

OMUL DIN AMERICA: Ce e... ”sorescul”?!

FIERARUL: Calu’! (Sare gardul: dispare după casă. După câteva clipe, sare gardul prin același loc: se așază la masă.)

OMUL DIN AMERICA: Ce face... cal?!

FIERARUL: Tomnai să bălega... Dă jos...

OMUL DIN AMERICA: ”Balega”?!

FIERARUL: Caca pe parchet! Calu’ e mai curat decât omu’... și decât orice făptură lăsată de Dummnezău... la un loc! Al mieu... când era citov... adică sânătos... ca să nu măi întrebi! Acu’ e bolnăvior, mâncal-aș... de-aia să balegă pă jos. Când era-n treaba lui... nu să bălega nici pă pajiște: țânea-n el pân’ acas’ și să ducea după șopron... într-un loc...

OMUL DIN AMERICA: Closet... cal?!

FIERARUL: ... și să sloboza acolo! Da’... acu’ e și bătrân, mânca-i-aș sufletu’...

OMUL DIN AMERICA: Și... caii... are suflet?!

FIERARUL: Doar caii are suflet... Omu’... rar... Al mieu... îmi e ca un frate...

TUDOR GHEORGHE: Ce mi-e drag în lumea asta

                                        Calu’, pușca și nevasta...  

FIERARUL: În casa mea calu’ e pă primu loc... dup-aia copiii și nevasta... Atunci... tomnai dam trifoi la cal... Bag furca-n fân... când dau de ceaslov... O deschid... și-mi zboară ochii pe prima foaie... Citesc... Ei, domle: stau acolo până-n seară: o citesc din cotor în cotor... jur...

OMUL DIN AMERICA: ... pe nevastuica!

FIERARUL: Era acolo, cuvânt cu cuvânt, ce îngăimasem ... și io, și dumnealui în timpu’ ăla dintre două cântaturi de cocoși. Sunteți toți oameni cu școli... Spuneți-i fierarului cu studii la seral, la liceu’ din Jianu: Ce să-întâmplă în noaptea aia... în răstimpu’  dintre două cântaturi de cocoși... la mine-n bătătură?! Io spui ce simțîi: paică un duh s-a ridicat din ograda mea... din tot Căluiul... a adăstat pi la Bulzești... și nițel pe tot pământul ăsta dintre Olturi... și a intrat atunci... și-n el, și-n mine!

PATREL (spre american): Cum nu intră odată și-n ăsta... să mă scape și pe mine de chin?! În seara aia trebuie să se petrecut ceva deopotrivă firesc și magic: acel flux fantastic, cu structură spectrală, care e Poezia, într-un spațiu bine definit, într-un timp magic, a transgregat Poezia, care, la rându-i, a generat acel Duh ce poate purta numele generic de ”spirit oltenesc”! Și... (Brațul-roată.)... toți de-aici... în afară de noi, câțiva... avem în noi gândul lui Sorescu... sufletul lui Sorescu: Sorescu s-a înșurubat în noi... așa cum, la rându-i, noi, adică toată respirația asta dinte Olt, Dunăre, Carpați și... mai încolo, s-a ciucit în ”universul Sorescu”!

OMUL DIN AM;ERICA: ”Ciucit”?!

FIERARUL: Și-acum... dacă mă scoli la patru dimineața... îți spui din cotor în cotor ce e scris în cartea aia... de parcă eu le-aș fi scris!

PATREL: Într-un spațiu privilegiat, cum e fierăria dumitale, cu toate ingredientele ritualic-diurne, cum e Focul... animale ritualic-pragmatice...

FIERARUL: ... ca calu’?!

PATREL: ... spațiul se extinde până la Spațiul-matrice oltenesc... și se duce dincolo de orice limitație... până la întreg ”spațiu românesc”...

NEVASTA FIERARULUI: Chiar și-n UE... că aud și io la tembelizor?!

FIERARUL: Taci, fă... cu muie! Las omu’ ăsta să vorbească... nu vezi că e mai deștept ca a lu’ Șocarmatu?! (Spre Patrel.) Dom’le, nu vrei să vii poștaș în sat, că ne muri poștașu’ și e greu...     n-are cin’ ne-aduce pensioara!

PATREL: Ei bine, într-un asemenea Spațiu privilegiat, într-un Timp Magic...

NEVASTA FIERARULUI: Pricep! Într-o duminecă apăru pe șușea unu’ cu fes de vrăjitor, ce începu să strige peste garduri... că să venim la căminu’ cultural cu doi lei de belet, ca să vedem spectacol magic cu  o maimuță și trei șerpi...

PATREL: Așadar... un Spațiu privilegiat... într-un Timp Magic, care e răstimpul dintre două cântaturi de cocoși... se întâlnesc într-un ”loc înalt și sfânt” cum spunea Ion Barbu despre spașiul geometric... care e Spațiul Poetic Primordial...

FIERARUL (scuipă-n sân): Neică, ușor cu geometruța pă scări... Când eram la liceu la Jianu, unu’ Crâmpiță mă ținea numa-n doi și trei... când luam patru făceam chef!... la geometruță. Da’ și io-i dau peste bot cum îl întâlnesc: Zic: ”Bă, profesore, io sânt acu’ doctor în geometruța ta...

NEVASTA FIERARULUI: Ești... doctor în pahar! (Îi trage paharul din față.)

FIERARUL (își recuperează ”sortimentul”) Fac figuri geometrice... cercuri de sârmă și le pui în potcoavă, fac rotocoale în juru’ cășii, după curu’ tău...

PATREL: ... locuit un soi de Duh ... cu dublă implicație: pe de-o parte... generat de inocența ritualică a unuia dintre actanți...

FIERARUL: ”Inocența”... E... de bine?!

NEVASTA FIERARULUI: Dacă mai bei un pahar... e de bine... rău: cazi su’ masă!

FIERARUL: Știa Dumnezău ce știa... când puse muierea să-i zâcă omului: ”Săru mâna”!

PATREL: ... și de geniul celuilalt...

FIERARUL: Și... al treilea?!

PATREL: Care... al treilea?!

FIERARUL: Toată noaptea, lângă noi fu și Sorescu!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Care... Sorescu?!

FIERARUL: Calu’!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Blasfemie! Să strigi: ”Cea, Sorescu, d’ar-ar boala-n tine!”Și... dă-i cu biciul pe spinare!

FIERARUL: Biciu?! Mai bine mi-aș tăia ceva organe... Îl mân blând... ”Hai, Sorică, hai băiatu’ tatii...” Între noi e... cum să zâc... o înțălegere... ca de la om la un cal ce-l are-n el pe poet...

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Cum... ”îl are-n el”?!

FIERARUL: Din noaptea aia de pomină... când a stat lângă noi doi și rodea fân... a început să rumege poezii!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Cum... ”să rumege” poezii”?!

FIERARUL: Nechează... pe limba lui... de-o știu numa io!... Și când merge pe brazdă... din gârtean... îi iese ce-am zis noi în noaptea aia... Plus... ce-a auzit de la bou... (Mai trage o dușcă: plescăie.)

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Care... bou?!

NEVASTA FIERARULUI (îi trage paharul din față): Bou ești tu... dacă tot tragi din aghiasmă!

FIERARUL (cocoș!): ‘mnezăii mă-tii: ia laba de pe utilaj!

NEVASTA FIERARULUI: Mă, nu mai dumnezăi... ‘ți-ar sufletu’ ce-ți zbâcăne-n boașe!... că de tine nu-mi pasă ca de-o ceapă degerată…  da’ ai copii și să pune păcatu-n cârca lor! Nu e         de-ajuns că te-a pocit Dumnezău… când te făcu borât?! Da’… pân’ la Dumnezău te-aranjează Vilica! (Upercut… la bărbie!)

FIERARUL (își apără fața cu palmele): Dă, Vilico… da’ nu la parbriz! (Își oferă… ficatul!)

Nevasta nu refuză oferta: upercuturi la coaste.

FIERARUL (pe jumătate sub masă): Sai, țață Mărie, că nebuna are țâvnă pă intelectuali!

NEVASTA FIERARULUI: Ce... entelectual ești tu, mă, ce făcuși și grădinița la fefeu?!

FIERARUL (de sub masă): Vede... roșu-n fața ochelarilor... că ea scrie ”miau” ca pisâca... și io vorbesc cu Sorescu!

OMUL DIN AMERICA: Cal... Sorescu?!

Mama și comesenii sar să-l apere pe Fierarul alunecat de tot sub masă.  

TUDOR GHEORGHE (se „spală pe mâini”, ca Pilat) : Olteanul nostru înjură în toate registrele: suav… cică: ’tu-ți postava mă-tii!... metafizic: ’tu-ți sufletu-n cur!...  sau pecuniar: Băgami-aș banii la bancă!

PATREL: Înjurătura e o defulare: ca un fir de apă, după ploaie, ce curge strâns, tensionat, și când găsește un vad: cascadă!

TUDOR GHEORGHE: Înjurătura e și de drag...

FIERARUL (revenit la nivelul mesei): ”Ce mi-e drag în lumea astaaaa

                                                                 Calu, pușca și nevastaaaa...” 

(Își ”trage”, tandru, nevasta spre el: o sărută dulce.) E ea vacă... da’ mie tot mi-e dragă!         

NEVASTA FIERARULUI (își șterge cu mâneca, pupatul): Nu-mi trebe pă prispă bale de bou! Mai ia de-aci... de drag! (Se repede, din nou,”la coaste”. Mama ”se pune”, iar, între ei.)

TUDOR GHEORGHE (spre Fierar, ca să mai îndrepte lucrurile): Ia zi-i, omul fiarelor, una duioasă, cu prozodie... a la Sorescu...

FIERARUL (încă atent... la upercuturi!): Sui pe mă-ta sus pe casă... și io jos cu șpanga trasă! (Spre nevastă.) Îți aduci amintiri, Vilico... când eram noi tinerei... mă trimitea tata cu calu’ la păscut și tu veneai cu capra: puteai s-o urci în pruni... da’ veneai în crâng de-a dracu’... că te-ai fi cățălit... (Spre propriul piept.) cu Făt-Frumos...

NEVASTA FIERARULUI: ... din balta gării! Omenire: aruncai o sută de oglinzi... că să uită  ăsta-n ele... și crăpară!

FIERARUL: Sanchi balamale! Atunci... de ce-ți curgea ochii dupe subsemnatu ca mierea pă borcan... ’tu-ți herghelia mă-tii?!

NEVASTA FIERARULUI: Ce-ai, mă, cu herghelia mamii?! Na... herghelie! (Se repede iar. Mama îi desparte încă o dată.) Las, țață Mărie, că nu dau tare: dup-aia tot io trebe să-l repar! E și gingaș: dupe bețâie, de cinci ori pă zî, zace-n pat și schelălăie: ”Vilico, fata tatii, vin de mă trage cu oțăt... că arde carnea pă mine!”    

TUDOR GHEORGHE: Să ne întoarcem la Galben.                                          

OMUL DIN AMERICA: Ce e... ”Galben”?!

FIERARUL: Bou’ ce trăgea la caru’ din care omu’ cu părul vâlvoi văzu Craiova! (Histrionic!)

Va să zica asta e Craiova, cetatea banilor m-am gândit cu glas tare.
- A banilor daca i-ai face! a oftat mama.
Altfel… Hais Galben, lovi-te-ar boala, că ne-apucă prânzul.

Cică... l-ar fi întâlnit pe Galbin când eram io la potcovit, la un gospodar din Bulzești... și s-au împrietenit!

OMUL DIN AMERICA: Preten... cal cu... bou?!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Se împrietenește Marea Moartă cu deșertul Gobi... rușii cu americanii: De ce nu s-ar împrieteni un cal cu un bou?!

PATREL: Boul e un animal sfânt, semn că și Noe l-a luat pe corabie... În universul sorescian, caii, boii și alte dobitoace sunt pe același taler moral cu omul, ba chiar îl surclasează! Am stat ceva vreme pe lângă Sorescu-omul și așa era: o democrație interregnală.

TUDOR GHEORGHE: Boii cunoșteau calea, fuseseră de multe ori cu lemne, cu treburi,
Erau umblați, vazuseră multe și chiar înteleseseră câte ceva,
Nu ca alte dobitoace. Se orășenizaseră întrucâtva.
Mi se parea chiar că ma privesc de sus, de cate ori se-ntorceau de la târg.
Când ii țesalam ori le dădeam uroaie mugeau la mine superior: "Mu-uu! Ce știi tu".

De undeva, dinspre casa Fierarului, nechezat. Fierarul se ridică.

FIERARUL: Sorescu! Atunci... demult... era mânz: abia să ridicase-n picioare de su’ mă-sa... Acu’... e cal bătrân... abia să ridică-n picioare dă bătrănețe...

PATREL: Adu-l încoace!

Fierarul sare gardul. După câteva clipe apare, din nou, singur, lângă gard.

FIERARUL: Nu pot. E bătrân și bolnav: trage să moară...

MAMA: Și io câteodată mă-nchin și zâc: Ia-mă, Doamne!” Trăii destul, văzui destul...

Multe vede omul cât trăieşte şi pate, pate.

FIERARUL: I-azi-i respirația... de om bolnav, mânca-l-aș! (De dincolo de ferestruică se aude respirație grea, horcăită.) E cu botu’ peste prag: ascultă ce vorbim....

Din nou nechezat: lung, sfâșietor...

OMUL DIN AMERICA: Caiii... vorbește?!

FIERARUL: Ba bine că nu! De multe ori mă scol noaptea... n-am somn...

NEVASTA FIERARULUI: ... de la paharu’ de vinișor...

FIERARUL: ... mă duc în camera di la drum... mă pui jos, lângă el... și-ncepem a povesti... Zic io... zice și el... (Sare gardul. Din odaie, nechezat lung, sfâșietor. După o clipă, pe ferestruică.) Are chef de povești... e chirnav, bietu’... cred că lozăște...

OMUL DIN AMERICA: ”Chirnav”... ”bietu’ ”... loza?!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: ”Bolnav”... ”săracu’... ”delir”...

VOCEA FIERARULUI (din casă): Zâce...                              

Mersesem noaptea întreagă cu carul, hai-hai, sus stelele,
Pe drum pietrele scoteau scântei sub potcoave,
Poate ca șleaul nostru se vedea de pe alte lumi
Tot frumos ca al robilor.

(Cu ecou, pe ferestruică.) Zâce că... zâcea Galbin... că zâcea Sorescu:

Ma luase mama într-un fel de recunoaștere
Că se hotarâse să mă dea la școală, să merg mai departe,
Fiindcă ziceau toți din sat,
Care mă ascultau pe drum îngânând poezii,
Chiar și câte un străin întamplat să treacă:
"Asta dacă are noroc și merge
Mai departe" nu știu ce spuneau că se va întampla cu mine.
Pâna la urmă, mama, după un consiliu cu moșu si frații mai mari,

s-a decis sa-ncerce cu mine la Craiova.
Îmi trebuiau acum două poze trei pe cinci pentru înscriere,
Se punea mare bază pe aceste fotografii, nu știu din ce
Cauză, ce-or fi vrut sa vada la mine?
Și zice mama: Sui în car, mă, și dă-ți cu deștele prin păr,
Ai paie, mergem la fotograf.
NEVASTA FIERARULUI:  Nu, că merg și eu, sare Ionică.

-Păi dar! Te găsiși.
- Ba merg.
- Taci, mă, din gură, stai mereu,
Ca n-o sa ne fotografiem toți, Doamne iarta-ne!
VOCEA FIERARULUI : Taci, fă… că povestește calu’… ce-a povestit Galbin c-a zis Sorescul… ăl’ necal!

Plecasem de cu seară, sa fim dis-de-dimineață,

când intra zorii în aparat, să mă pozeze bine.
Trecusem amândoua pădurile, se auzea doar scârțăitul roților
Ca un scâncet de greieri,
Ca și ei cica tot asa cânta când merg și le scârțâie oasele.
Eram atent, poate văd si lupul cu ocazia asta, și trenul.
Mă luau grijile, parcă visam, ascultam cucuvelele și făceam planuri mărețe.

Am ațipit de vreo trei-patru ori, tresăream la hurducături, "Ajunserăm?"
-E-he! râdea mama, îndemnând boii cu biciușca,
Ouă rața-n traistă pân-acolo și scoate și pui.
Iarăși am adormit și deodată carul, simt prin vis, se oprește.
- Gata? zic, pregatit să sar la fotograf. Unde e?
- Suntem abia la Motoci, jumatatea drumului,
Galben trage la fântână.
Ajută-mă să dejug ale vite, vezi să nu te calce.
Mi se speriase somnul,
Ascultam bufnițele pe marginea drumului, ori cucuvelele,
Usi! încerca mama să le sperie, că numai voi mi-ați cântat toata viața,
Parcă s-ar fi isprăvit privighetorile, acum vă găsirăți să
Cobiți? Veni-v-ar numele!
- Lasă-le, mamă, ce-ai cu ele, dacă așa le e cântecul!
Mie-mi place și asta!
- Ce știi tu, mă? Tu ești învățat cu puțin.
Boii s-au oprit dintr-o dată singuri: jos in vale:
O mare de lumini aprinse, o pâlpăială ca de idei în cap;
Ca și vitelor de la jug le mergea parcă la inimă priveliștea.
Făcea să tragi carul o noapte intreaga sa vezi panorama civilizatiei.
Și un șuierat: trenul. Mi s-a pus un nod în gât de emoție.

PATREL: Vedeți? Până și caii... și boii... sunt doldora de ”spirit oltenesc”! Asta e soluția: să intrăm în Spațiul primordial și-n Timpul Magic... și o să ne burdușim și noi! Nea potcovarul a arătat că până și un inocent poate fi convertit!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Nea Nicu... am înțeles de ce era locuit... (Spre nevasta fierarului.) Dar... tanti?!

PATREL: Duhul se ia prin atingere!

FIERARUL: O ating regulat cu barosu’: nici nu mai are trei dinți din față de Marin Sorescu.

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Și nea Tudor vorbește limba Liliecilor... Și la el înțeleg. Dar... Mama?! E adevărat: e de-o viață în... bătătura ei... Spațiul primordial!... dar când a atins-o ”timpul magic”?! De când o știu se culcă cu găinile!

MAMA: Vă culcam pe voi... Io veneam frântă de la câmp... da’ n-aveam somn: m-apuca dimineața cu iglița-n mână, vă făceam mânuși de lână și târlici...

PATREL: Vezi?! Timpul Magic nu uită și nu iartă!

TUDOR GHEORGHE (cască): Nici somnu’! Așa că... haideți să punem capu’ pe perină și să visăm că ne-am burdușit cu ”spirit oltenesc”!

PATREL: Nimeni nu închide un ochi până la cântat de cocoși!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Nimeni... cine?!

PATREL: Eu, tu și văru’! Noi suntem armata Nesomnului, și-n noaptea asta vom sta treji până ni se vor prăvăli zorile peste creștet!

TUDOR GHEORGHE: Și cu mine cum rămâne?!

PATREL: Domniei Tale, nea Tudore, nu îndrăznesc a-ți porunci. Nu poate un pârâu de munte să poruncească Dunării: Hai să gustăm din Marea cea Mare! (Spre ”trupă”) Hai, la nesomn!

TUDOR GHEORGHE (cască): Dunăre dacă eram

                                                    Nici de-al dracu’ nu durmeam!

Stau și io cu arma la picior... de-oi crăpa de somn!

OMUL DIN AMERICA: Și... ce faceam?!

PATREL: Reluăm drumul din noaptea magică a Sorescului și Fierarului. Adică... până cântă cocoșii... facem ce-a făcut tata! (Spre Fierar.) Ce-ai făcut în noaptea liliecilor, taică fierar?

FIERARUL: Am povestit.

PATREL: Atunci... și noi vom povesti!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Despre... ce?!

PATREL: Despre orice. Important e să ne prindă primul cântat, treji!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Mi s-au încleștat fălcile: simt că nu pot scoate un cuvânt!

MAMA (îl mângâie): Copilu’ mieu, copilu’ mieu... io doar pentru voi trăiesc! Muică, povestesc  io în contu’ vostru...

PATREL: Până la primul cântat...

MAMA: Până când vrea Dumnezău...

PATREL (strigăt): Să nu uităm... Focul!

Fierarul aduce vreascuri: aprinde focul.

FIERARUL (spre nevastă): Hai, muiere! Punem o țâră capu’ pă perină... și pi la trei, cum cântă cocoșii... trebe să fim în picioare...

NEVASTA FIERARULUI: Durmim ca caii... din picioare?!

FIERARUL: Trebe a face ture pe dupe colțu’ cășii... cum e obiceiu’!

NEVASTA FIERARULUI: Și... de n-om face... cin’ ne vede?!

FIERARUL: Strigoii!

OMUL DIN AMERICA: Ce este... ”strigoi”?!

MAMA: Stafiile, muică!

Într-o noapte, pe aici, pe la Cişmele,

Unde sunt casele mai rărişoare, din cauza stafiilor,

Care se zice că s-ar fi arătând pe-acolo,

Şi oamenii s-au sfiit să pună case, ca să aibă stafiile loc,

Lărgime, să treacă-n deal, în vale, libere...

                                                                     Scena 4

Cei trei bărbați dorm, întinși pe prispă: sforăit incert, circular și în cascade... Lângă foc, Mama: dreaptă, țeapănă, în penumbră...

MAMA: Ea dormea în pat, ca o cucoană,

Şi Bâţu îşi întindea minteanul pe jos, pe pământ, la picioarele patului.

Femeia avea un ibovnic, pe Mitru lui Ciugulea și noaptea se mai ducea pe la ăla.

Se scula binişor,  se-mbrăca pe-ntuneric

– Se-mbrăca ea şi pe lumină și se ducea la cine-i era drag.

El de-aia-şi aşternea jos, ca să nu-i strice somnul.

– Mă, de ce te canoneşti tu pe pământ, ca nelumea?

Îl certa câte unul, nu te sui să dormi şi tu în pat  lângă muierea ta, că de-aia ai luat-o.

– Nu, că ea doarme la Mitru lui Ciugulea, cum să m-ating eu de ea?

– Dar tu ştii când pleacă noaptea, simţi?

– Sigur că simt.

– Şi n-o-ncui pe dinafară, nu răzemi cârpătorul în uşă?

– Păi, ce-am eu cu ea?

– Ptiu! bată-te să te bată, dar căciulă-n cap ai?

Până la urmă, nevasta stătea mai mult la celălalt,

Mai trecea doar din când în când pe-acasă, noaptea,

De formă, pe el îl găsea dormind tot pe jos, pe mintean, poate c-o aştepta.

Ori îi era frică să se suie şi-n patul gol?

Femeia îl învelea bine, să nu răcească, mai lua ceva şi pleca uşurel.

Când n-a mai venit deloc, lumea tot aducea vorba:

– Păi, nu te culcai şi dumneata lângă ea?

– Păi ce-aveam, să mă scoale? Că ea pleca.

Se ducea la al lui Ciugulea. Şi de ce să mă deştepte?!

– Bă, nărodule, păi tu de ce n-o certai?

– Păi, ce-aveam cu ea? A plecat, dar eu n-am gonit-o.

Strigăt înalt, sfâșietor, de cocoși...

MAMA (trece pe la fiecare: îi mișcă, ușor, de umăr): Cântară cocoșii: Sculați, muică!

Bărbații se ridică, pe rând, zgribuliți...

TUDOR GHEORGHE (își pune ordine în trăsături): Tocmai ațipisem...

PATREL (privește ceasul): ... vreo cinci ceasuri! (Spre Mama.) Și dumneata... ai povestit toată noaptea?!

MAMA: Doar pân’ la primu’ cântat.... Când ești bătrân, n-ai somn... Câteodată m-apucă zorile... îmi povestesc singură viața trăită... Viața îmi trece... povestindu-mi viața...

PATREL: Practici o metafizică a Metafizicii, maică...

MAMA: Nu practic nimic, muică... Dumnezău mi-a dat brânci în lume... și mi-a zis ”Mărie... trăiește!” Dar... e greu să trăiești în Lumea asta, unde tot e nălucă... Când trăia omu mieu... eram două năluci... Acuși... rămăsei singurică... Îmi aștept omu’... să vie măcar din când în când să mă vadă... ca un moroi...

 Se întâlneşte Grigore al lui Tăgărâlă cu unul care cam sclipea de departe, 

Aşa ca putregaiul. «Bună seara.» Ăla nu-i răspunde. «N-o fi auzit», se gândeşte Grigore...

Dincolo de gard, apare nevasta fierarului: o ia la fugă pe lângă casă. Apare și fierarul.

FIERARUL (agită vreascul): Hai fă... stai un pic: Nu măi am șa’i’j dă ani...

TUDOR GHEORGHE (se freacă la ochi): «Bună seara», zice iar.

«Bună seara», îngână celălalt, parcă ar fi avut ţărână-n gură

şi-i stă drept în cale, nu-1 mai lasă să treacă.

«Mă, tu ştii cine sunt eu?»

Se uită Grigore... şi odată simte cum i se scoală căciula

Singură din cap: hoop! şi cade jos... pleoţ! Ăsta semăna cu unul de

Murise... să tot fie luna...

OMU’ CARE SCRIE PIESA: «Păi, eu ştiu... » încearcă el să-şi facă... ce să-şi facă?... curaj...

«Te cunosc, dar nu ştiu de unde să te iau...»

PATREL: Păi, ia-mă şi dumneata de guler... rânjeşte străinul.

OMUL DIN AMERICA: Când să-1 ia de guler... nimic... Ăla era moroi...

Adică... strigoi... Adică... stafie... Adică... fantomă...

MAMA: Dar mâna îi rămăsese ţeapănă în aer...

TUDOR GHEORGHE: După aia i s-a făcut moale şi aşa a rămas.

Bine că nu i-a zis moroiul să-1 mai ia şi de altceva

Că paraliza tot.

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Aşa a fost de părere şi Coza, că s-a dus repede la el.

Zice: ai scăpat ieftin, neică, moroii din Bulzeşti sunt arţăgoşi.

Când le străşunează din ceva pe câte unul... îl fac

Cârpă, treanţă, poţi să ştergi lampa cu el.

Aşa e de moale şi afânat.

PATREL: Dar mi-a zis «dumneata»... îşi aduce aminte Grigore.

OMUL DIN AMERICA:  Nu, că de purtat ştiu să se poarte... nu sunt bădărani...

Adică... ţopârlani, modârlani, capsomani!

PATREL: Nu că le iau partea, dar trebuie să te gândeşti şi la ei; până mai ieri erau aci cu noi, într-o lume va să zică; odată mor şi se pomenesc pe altă lume...

OMUL DIN AMERICA: Bunăoară pe lumea ailaltă, care nu-i primeşte, nu ştiu

Din ce cauză, şi-i trimite înapoi pe lumea cealaltă,

Bunăoară asta a noastră... care se sperie şi-i alungă.

Uite-aşa mi ţi-i plimbă, cine mi ţi i-o plimba,

De-aia sunt şi moroii ăştia arţăgoşi... şi se mai iau de câte unul ca dumneata...

PATREL: Nu mai îmi zice dumneata... ca ăla... îl trecu un fior pe Grigore.

Dar matale, Nea Cozo, cum,

De ce nu ţi-e frică de ei? Mergi, îi dezgropi, îi înţepi, îi beleşti,

Faci atâta bine... comunei... nu ţi-e frică singur în cimitir?...

OMUL DIN AMERICA: Coza tace şi-1 priveşte cu nişte ochi... cu nişte ochi...

PATREL (îl privește pe american… cu niște ochi… cu niște ochi…): Ce se-ntâmplă?! Eu… n-am știut niciodată versurile astea!

OMUL DIN AMERICA: Eu… nici atât! Și simt…

PATREL: Cum te… furnică?!

OMUL DIN AMERICA: Mă… zgâcină!

Mie mi-au luat frica... de pe vremea când... trăiam.

MAMA: Cum vine asta...? Şi Grigore simte cum i se înmoaie şi

TUDOR GHEORGHE: ... mâna ailaltă. I s-a strâmbat şi gura, în partea dreaptă...

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Vorbea aşa... strâmb, în dreapta, dar nu mai ştia ce spunea...

Dar tot ceva pe ideea «Cum vine asta?»

OMUL DIN AMERICA: Am glumit, mă nene, spune Coza, când îl vede aşa galben,

Glumii o ţâră... adică... puțin! şi eu... ce eşti aşa de... şi-ncepe să-i dea peste fălci,

să-i îndrepte gura.

PATREL (deget-țintă spre american): Acum... îți traduci singur... din oltenește... în românește... fără profesor! (Îl îmbrățișează.) Am reușit, mă! Acum suntem cu toții în Starea Primordială a Poeziei! Acum... suntem toți pătrunși de spiritul oltenesc incisiv și cuceritor!

VOCEA FIERARULUI (cu ecou, din odaia calului. Nechezat... palid!):
…unul singur pozează pe mălai, il cunoaște Florea lui Ghiță,

e un fel de prieten cu el, mi-a dat adresa.
Că toți ceilalți iau bani, și de unde să am? Că daca trăia tac'tu…
Dacă n-o vrea mălai, întoarcem diligența - și-acasă.
- Și cu mine cum rămâne?
- Așa, bine, la curci – văzuși că le lăsași în salcam,
Abia te-așteaptă.
Mai stai un an, poate se mai întamplă ceva.
- A, nu. Ce să se mai intample?!
Am avut noroc, fotograful a luat sacul cu mălai, după aia a bagat capul in fusta aparatului,
Eu stateam țeapan, parcă așteptam să mă trăznească, eram dispus la orice,
Numai să mă văd la școală.
Și spre seară, după ce mai dădusem cu carul o raită prin târg, opream boii

și ne uitam la vitrine, fotografiile la minut erau aproape gata.
Din ele mă privea un copil speriat, gata să ia-n piept drumul știintei.
M-am uitat la Galben și la Vână: M-a luat un fel de milă de ei,
Eu o să-ncep o altă viață, alte orizonturi, ehe!
Ori, cine știe dacă n-a stricat mama mălaiul degeaba !
- Ce ziseși, mă? întrebă ea, înjugănd.
- Mă găndesc daca n-or fi trei pe cinci? ne-o fi păcălit,
Nu le măsurarăm
- Ei, lasă, nu ne înșeală el
Lăsasem în urmă orașul cu splendorile lui,
Vitele se îndemnau la drum pe câmpul Vulpenilor
Știind ca merg acasă, la uroaie.
Mama mulțumită oarecum de rezultatul expediției,
Ca și când totul atârna de cele două poze care dupa părerea ei erau nimerite,
Mi-a spus mângâindu-mă pe creștet:

- Mă, băiete, eu mi-am făcut datoria, acum să te văd cum mănânci cartea.

TUDOR GHEORGHE: «Glumesc, ţine-mă de guler... să te-ndrept bine,

Acum cât e caldă poceala... Ia-mă de guler... mă!»

Mâinile îi fluturau fără viaţă, ca nişte mâneci.

În locul lor, la numele Grigore s-a adăugat porecla «ăl Moale».

OMUL DIN AMERICA: Bunăoară pe lumea ailaltă, care nu-i primeşte, nu ştiu

Din ce cauză, şi-i trimite înapoi pe lumea cealaltă,

Bunăoară asta a noastră... care se sperie şi-i alungă.

Uite-aşa mi ţi-i plimbă, cine mi ţi i-o plimba,

De-aia sunt şi moroii ăştia arţăgoşi... şi se mai iau de câte unul ca dumneata...

Fierarul sare, iar, gardul.

TUDOR GHEORGHE (se ”scutură”): Mie mi-e cam frică de moroi...

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Strigoi… ceva ce nu e, dar există... Sorescu… a existat?!

TUDOR GHEORGHE: Nici… Eminescu n-a existat
A existat numai o țară frumoasă la o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe ca o barbă nepieptănată de crai.  

OMU’ CARE SCRIE PIESA: A existat doar un tip din Bulzești, în care s-au adunat, ca-ntr-un nobil mormânt, toate conjugările lui ”a fi oltean”…

OMUL DIN AMERICA: Eu fusei…

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Tu fusăși…

NEVASTA FIERARULUI: El, ea… fuse…

MAMA: Noi fusărăm…

TUDOR GHEORGHE:Voi fuserăți…

PATREL: Ei… adică noi toți… furăm…

TUDOR GHEORGHE: Ştiţi caii ăia furaţi, de li se pun cârpe, trenţe, pe copite

Să nu facă zgomot, când sunt scoşi din grajd?

OMUL DIN AMERICA: Cine ne-a furat pe noi?

Ce fel de vite, mârţoage de rasă mai suntem şi noi?

MAMA: Ia suie-te în Piscul cu Bojii și strigă... să vezi, te aude cineva?

OMUL DIN AMERICA: Ce să strig?

MAMA: Ce vrei... strigă că iote nu plouă... Să vezi ce se întâmplă.

OMUL DIN AMERICA: Păi, ce să se întâmple?

PATREL: Păi, aia e, că nu se întâmplă nimic. Ca şi când ai împunge o dată cu acul în cer,

Nu zice nimeni «au»...

TUDOR GHEORGHE: Nici un sfânt, nimeni nu zice «au»

OMUL DIN AMERICA: Dacă împungi o dată în cer cu acul.

NEVASTA FIERARULUI: Fiindcă de aici n-ai niciun fel de ecou!

Fierarul înaintează încet: țeapăn, cu mâinile atârnând pe lângă cioareci. Urlet: se prăbușește-n genunchi, în mijlocul tindei. Toți fac cerc în jurul lui.

NEVASTA FIERARULUI: Ce-i Nicule, ți-ajunse vinu’ la ficațî?!

MAMA: Să brodiră șase din șase la loteria din Bălcești... și tu rămăseși cu biletu-n buzunar?!

OMUL DIN AMERICA: Iar intrară americanii în Vietnam?!

TUDOR GHEORGHE: Îți dăduși sama c-ai trăit... ”Degeaba”?!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Iar închise ochii Stalin?!

PATREL: Tocmai când eram și noi cu un picior în Starea Primordială a Poeziei și cu amândouă în spectrul Spiritului Oltenesc”!

FIERARUL (muget): Muri calu’!

Liniște împietrită.

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Cu tot cu… Sorescu?!

FIERARUL: Sorescu era-n el… cum vă spusăi… (Se prăbușește în mijlocul scenei.) Povestea… ce zâsese Galben… că zâsese omu’ cu păru’ vâlvoi… vedeam cum îl lăsau puterile: gâfâia… ”Mai ia o pauză, taicule…!” îi zâsăi… da’ el… nu și nu: îi da înainte cu povestitu’… Acu’ îmi dau sama: simța cum i să apropie sorocu’ și vrea să termine povestea… Așa a fost toată viața: orîcât i-am pus în spate… smucea și scotea căruța din gâldan!... Și… când termină… o dată dete capu’ pă spate… oftă adânc… necheză încet… și închisă ochii!

MAMA: Muri el Gheorgiu Dej… dar o gloabă?!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Da’ ce-ai cu el, mamă?!

MAMA: Nu puteam să-l sufăr, muică… Zâcea ăsta că-i curat… da’ calu’ e cal: când venea de la câmp… nu se bălega și el pe toată aria… ci tomnai în stratu’ mieu de tufănele di la poartă…

OMUL DIN AMERICA: Urmare… ”pomana calului”?!

FIERARUL (braț-roată peste asistență): Voi sunteți vinovați!

COR: Ce vină avem noi?!

FIERARUL: Cobirăți…

OMUL DIN AMERICA: ”Cobi”: a-i șopti lui Dumnezeu în ureche!

Ascultam bufnițele pe marginea drumului, ori cucuvelele,
Usi! încerca mama să le sperie, că numai voi mi-ați cântat toata viața,
Parcă s-ar fi isprăvit privighetorile, acum vă găsirăți să
Cobiți? Veni-v-ar numele!

FIERARUL: Bietu’ Sorescu: să bătea cu moartea… și voi… v-auzii pă găurică!... cică: Sorescu n-ar fi fost…

MAMA: Ba de fost… fu… că mi să bălegă mie pe tufănici!

OMU’ CARE SCRIE PIESA: Da’… ce-are balega cu mierlitu’?!

FIERARUL: Dumnezău doarme su’ umbrar… și din când în când în când să trezăște și-i trece pi la ureche câte-o vorbă de neghiob… Și… câteodată zâce: Ia să vedem cum ar fi…

COR: Cum ar fi… ce?!

FIERARUL: Fără… Sorescu?! Să vedem: să mai învârt planetele în juru’ gogoloiului pământesc?! (În sus.) Doamne al cailor… mai am o rugăciune: dacă tot mi-ai luat ce mi-a fost mai drag pe lume…

COR: … ce mi-a fost mai drag pe lume!

FIERARUL: … primește-l pe Sorescu mieu în loc cu multă verdeață  și cu e mult trifoi, că-i place să-l roadă cu ăi trei dinți din față

COR: … de Marin Sorescu…

FIERARUL: … ce i-au mai rămas! Și pune-i pe crupă o pătură… o s-o dau de pomană p-aia de mă-nvălesc io… e friguros, și spre dimineață, când se face frig în Lume, îl ia cu rece pi la șale!

                                                                   CORTINA